de Corneliu Ostahie

Apropiindu-se uşor-uşor de momentul împlinirii a şase decenii de viaţă (s-a născut în data de 20 decembrie 1955), prilej cu care şi cariera sa artistică se va rotunji la 35 de ani de activitate, Romeo Liberis s-a ales cu „performanţa” de a nu-şi fi putut trece în palmares până în clipa de faţă nici măcar o singură expoziţie personală. În schimb, a expus alături de diverse grupuri de pictori şi graficieni de-a lungul şi de-a latul continentului european şi chiar dincolo de hotarele acestuia: la Bucureşti şi Buşteni (România), la Chişinău (Republica Moldova), la Evora (Portugalia), la Lyon (Franţa), la Barcelona şi Cadaques (Spania), la Torino (Italia), la Copenhaga (Danemarca), la Miscolk (Ungaria), la Kanagawa (Japonia). Explicaţiile sale referitoare la această aparentă ciudăţenie se cantonează, de regulă, în zona justificărilor conjuncturale ce incriminează în special cheltuielile mari necesare organizării unei expoziţii (chirie, utilităţi, materiale promoţionale, protocol etc.), greu de suportat de unul singur (în cazul său, cel puţin), dar acceptabile atunci când ele se împart echitabil între mai multe persoane. Fireşte, ne putem mulţumi şi cu astfel de motive, invocate uneori mai mult pentru a îndrepta discuţia în altă direcţie decât pentru a aduce o reală clarificare a problemei, cum, pe de altă parte, putem încerca să aflăm un răspuns ceva mai plauzibil străduindu-ne să înţelegem temperamentul artistului şi modul său de a se raporta la colegii de breaslă şi de generaţie prin intermediul anumitor afinităţi tematico-stilistice şi al unor modalităţi specifice de comunicare.
Din această perspectivă, cred că nu întâmplător Romeo Liberis a adunat în jurul său, începând de prin 2007-2008,  mai mulţi pictori şi graficieni pe care i-a convins să expună împreună, conformându-se unor rigori comune de ordin tematic. S-a născut astfel un grup cu personalitate artistică multiplă care, chiar dacă a fost „botezat” abia recent, cu numele de „Opus”, fapt ce a consfinţit trecerea de la o identitate difuză la una coerentă şi indubitabilă, a reuşit să facă oarece vâlvă prin manifestările sale expoziţionale: „Ipostaze florale” (Galeria „Simeza”, Bucureşti, 2008); „Calul” (Galeria „Apollo”, Bucureşti, 2009);  „Copacul” (Galeria „Silva”, Buşteni, 2010); „Casa I”  (Galeria „Simeza”, Bucureşti, 2012); „Casa II” (Galeria „Elite Prof Art”, Bucureşti, 2013). Numărul celor care se strâng la „chemarea” lui Romeo Liberis atunci când vine vorba să se organizeze un nou eveniment de genul celor amintite mai sus diferă de fiecare dată, însă există şi un nucleu constant al grupului, alcătuit din Ion Panaitescu, Ion Vişan, Vladimir Ene, Maria Rodica, Ioan Oratie şi Mircea Nechita. Din simpla enumerare a titlurilor expoziţiilor de până acum, rezultă că acestor plasticieni le sunt dragi şi cât se poate de familiare subiecte legate, în primul rând, de natură (universul vegetal şi cel al animalelor) şi de ambientul domestic, în această zonă intervenind şi singura „constrângere” de care ei trebuie să ţină seama în eventualitatea în care urmează să-şi reunească lucrările în vreo galerie de artă, alegerea modurilor de tratare stilistică şi a tehnicilor de execuţie rămânând la latitudinea fiecăruia. Evident, Romeo Liberis, în calitatea sa de iniţiator şi lider informal al grupării, nu face excepţie de la aceste reguli nescrise, creaţia sa urmărind constant o tematică similară celei despre care abia am vorbit, tematică transpusă în lucrări propriu-zise prin intermediul unei varietăţi impresionante de metode şi procedee tehnice de exprimare plastică: pictură în ulei pe pânză, desen în creion clasic şi cărbune, desen colorat, acuarelă, mezzo-tinto, litografie, tehnici mixte (gravură + desen + culoare + schlagmetall) etc.

Un „epigonism” asumat

Încă de pe vremea când era elev în primul an de liceu, Romeo Liberis şi-a dorit cu ardoare să urmeze secţia de grafică a Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Numai că, atunci când a ajuns să-şi depună dosarul pentru concursul de admitere, socoteala sa nu s-a mai potrivit cu rezultatul evaluării şanselor de reuşită. La grafică, la fel ca la pictură, erau disponibile doar câteva locuri, asaltate de zeci de candidaţi. Aşadar, slabe speranţe să se vadă trecut pe lista celor admişi. În consecinţă, s-a reorientat spre „Textile”, secţie la care a intrat şi în cadrul căreia a studiat tapiseria, dar şi alte arte din sfera de referinţă a „decorativelor”, sub îndrumarea Teodorei Stendl. Asta nu a însemnat nicidecum renunţarea totală şi definitivă la ţelul său, anume acela de a face grafică. Având-o ca aliat pe profesoara sa, care îşi îndemna studenţii să nu se concentreze exclusiv pe un anumit segment stilistic sau mijloc de exprimare, ci să încerce o diversitate cât mai mare de abordări plastice ale diferitelor teme şi subiecte (dând ea însăşi în această privinţă un exemplu greu de trecut cu vederea – a practicat la nivel de excelenţă, alături de tapiserie, pictura şi grafica de şevalet, cartea-obiect, diverse alte genuri decorative), Romeo Liberis frecventa cât  putea de des atelierul de gravură al Uniunii Artiştilor Plastici din strada Speranţei, un loc în care nu numai că a deprins aproape pe cont propriu tehnicile esenţiale de care se va sluji în viitoarea sa carieră de grafician, dar a şi întâlnit ocazional sau a cunoscut temeinic o serie întreagă de artişti plastici importanţi, printre care sunt de amintit Ileana Nicodim, Ion Panaitescu, Nicolae Săftoiu, Marcel Aciocoiţei, Teodor Hrib.  Lor li se adaugă şi câteva nume intrate între timp în legendă : Marcel Chirnoagă, Octavian Penda, Traian Filip şi Valentin Popa.
După terminarea facultăţii, fără a uita lecţia oferită de studiul tapiseriei (în definitiv, aceasta din urmă nu este altceva decât pictură transpusă altfel pe pânză decât cu pensula sau cuţitul), dar renunţând la materializarea ei în faţa gherghefului, artistul s-a apucat serios de grafică şi de pictură. Analizând acum cele două modalităţi de exprimare predilecte, din perspectiva timpului care a trecut şi care a condus inevitabil la acumularea unui număr semnificativ de lucrări, vom putea constata cu uşurinţă că în vreme ce grafica lui Romeo Liberis a evoluat pas cu pas, ca să spun aşa, din lucrare în lucrare, fără a manifesta tendinţa de a se structura în cicluri tematice ori stilistice, pictura lui, mai omogenă şi mai compactă, s-a aflat constant sub cupola estetică a unui suprarealism echilibrat şi difuz, identificabil şi definibil ca atare undeva între poetica picturii flamande, cu amprenta ei apăsată, de un realism ultrapregnant, aproape neverosimil şi bulversanta sintaxă compoziţională a lui Salvador Dali. Pe de altă parte, dacă luăm în calcul tenta hiperrealistă şi implicit acurateţea tuşelor care separă elementele imaginii cu o precizie de bisturiu, ambele specifice lucrărilor de acest gen, gândul ne duce în mod automat la Rene Magritte, impresia de creaţii grafice realizate cu mijloacele picturii în ulei devenind mai mult decât evidentă.
Atmosfera pânzelor lui Romeo Liberis, fie că este vorba de portrete, naturi statice, naturi statice integrate în peisaje sau diverse alte compoziţii mai mult sau mai puţin marcate de hazardul dirijat pus la lucru de propria  fantezie este una uşor stranie, aşezarea straturilor succesive de glasiuri peste modeleul iniţial contribuind pe alocuri la scoaterea în evidenţă a unor detalii ce par a se situa în mod deliberat în afara logicii interne care asigură coerenţa imaginilor. Astfel de mici „împrumuturi” ce amintesc de tehnica flamandă, alături de intuirea corectă a principiilor ce stau la baza manipulării diferitelor componente ale realului, în aşa fel încât  acestea să se poată agrega într-un conglomerat vizual complet autonom în raport cu reperele normalităţii şi ale firescului, imprimă acestei picturi o notă de „epigonism” asumat, a cărui miză nu rezidă neapărat în accederea la o expresie plastică vădit originală, cât mai degrabă în validarea unui exerciţiu de valorificare postmodernă a unor influenţe care s-au mulat perfect pe conformaţia sensibilităţii creatorului ei.

O expoziţie căreia i-a sosit timpul

Revenind la grafica lui Romeo Liberis, trebuie evidenţiat faptul că, în funcţie de tehnicile utilizate, aceasta i-a permis şi îi permite în continuare exprimarea nuanţată a potenţialului său artistic prin mobilizarea selectivă a resurselor de care dispune atât în ceea ce priveşte fundamentarea estetică a viziunii stilistice proprii, cât şi rafinamentul execuţiei practice. Nu în puţine cazuri, artistul se poate lăuda cu obţinerea unor veritabile performanţe în planul subtilităţii cu care reuşeşte să-şi compună şi să-şi realizeze efectiv lucrările. Acest lucru este vizibil mai ales atunci când lucrează în aşa-numita manieră neagră, spectacolul griurilor valorice rezultate fiind de-a dreptul impresionant. Atras, aşa cum spuneam, de universul floral şi de lumea animalelor, artistul sublimează în multe dintre creaţii structuri vegetale, siluete de cai aflaţi în mişcare impetuoasă ori de păsări exotice evoluând deasupra apelor deltaice în metafore ale fragilităţii, eleganţei şi zborului care fac vizibilă o componentă lirică robustă şi consistentă a discursului său plastic.
La fel de interesantă mi se pare a fi şi o altă caracteristică a unora dintre lucrări, care constă în tendinţa de a cupla maniera decorativă de tratare a compoziţiilor cu cea picturală, modalitate de lucru neagreată de regulă de către artişti, întrucât poate conduce, când măiestria celui ce apelează la astfel de strategii nu este desăvârşită, la apariţia unor zone de inflexiune şi chiar de ruptură stilistică. Nu aşa stau lucrurile însă atunci când vine vorba de Romeo Liberis, decorativul şi picturalul aflându-se sub peniţa şi sub pensula lui într-o relaţie de simbioză perfect constituită, cu alte cuvinte alcătuind un tandem organic, ale cărui oscilaţii rafinate din planul percepţiei vizuale nu fac altceva decât să intensifice expresivitatea imaginii.
Unitară şi diversă în acelaşi timp, pe deplin matură din perspectivă stilistică, opera lui Romeo Liberis merită, cred eu, să fie în sfârşit adunată pe simezele unei expoziţii personale şi, deopotrivă, prin intermediul reproducerilor, într-un album de artă, mai ales că, în urma vandalizării, prin anii 2003-2004, a atelierului de gravură al U.A.P., în care a lucrat câţiva ani buni, de pe urma unei părţi deloc neglijabile a creaţiei sale n-au mai rămas decât mărturii fotografice.