GIL NICOLESCU
”N-am fost obligat să trăiesc din pictură”

de Gabriela Bidu

După 26 de ani de absenţă de pe simezele româneşti, artistul plastic Gil Nicolescu, stabilit la New York, revine cu o expoziţie la Bucureşti. Deschisă la galeria Orizont, aceasta reuneşte o selecţie de 25 de picturi realizate în ultimii patru ani. Gil Nicolescu, membru al Uniunii Artiştilor Plastici încă din 1968, a lucrat în ţară până în 1976. De atunci, şi-a diversificat creaţia lucrând la Departamentul decoruri al studioului Bavaria din Munchen, iar din 1983 conduce un studiou de grafică publicitară la New York. A expus de mai multe ori în Europa Occidentală, Japonia şi mai ales în SUA. Deşi se ocupă preponderent de grafică de comunicaţie pe computer, Gil Nicolescu continuă să picteze sintetizând tradiţiile artei româneşti la elementele fenomenului plastic american contemporan. Lucrările sale expuse acum la Bucureşti se organizează în semne spaţiale. Aşadar, nu sunt imagini, ci substitute de imagini, ele întemeind o iconografie de simboluri, atât prin apartenenţa lor conceptuală, cât şi printr-o tendinţă tipologică, canonizarea formei. Pictura sa este, în esenţă, o artă elaborată, eminamente spirituală şi în acelaşi timp apropiată de primele inspiraţii şi de primele gesturi ale omului. Repertoriului său de semne răspunde unei conştiinţe profunde a libertăţii creatoare, dar şi unei anumite democratizări a naturii, materiei şi a subiectului. Animând suprafeţele printr-o cromatică de o strălucire delicat nuanţată, artistul  populează lucrarea cu semne evocatoare de spaţiu şi durată. Întreaga expresie e obţinută prin jocul subtil al valorilor, fără a recurge la ritmuri spectaculoase. Semnul plastic al lui Gil Nicolescu are unitate şi valoare în sine.Photo: Mihai Constantin
– Domnule Gil Nicolescu, pictura v-a ales pe dvs sau dvs aţi ales pictura? De fapt, mai simplu, cum aţi ajuns pictor?
– Copil fiind îmi plăcea să desenez. Îmi aduc aminte, aveam cinci ani şi am fost cu părinţii, am văzut la operă Şeherezada. Întors acasă, am făcut un desen cu ce m-a impresionat mai mult, baletul. În continuare, spre vârsta de 13 ani, eram pasionat de scenografie, făceam schiţe de decoruri la “Regele Lear”, la “Regele petrece” de V. Hugo etc. Când am pictat primul tablou în ulei, cred că m-a atras modul acesta de exprimare şi de atunci pictez. Nu am încetat să desenez sau să lucrez în guaşe, dar picture în ulei mi-a rămas în suflet şi o consider inepuizabilă. Deci pictura m-a ales pe mine.

– Presupun, că evoluţia dvs artistică a avut momentele ei de definire şi chiar de redefinire. Care au fost factorii de influenţă ai stilului şi vocabularului dvs plastic?
– Ca să pornesc tot din copilărie, aveam ceva albume în casă, mai mergeam la muzee şi cred că prima mare pasiune a fost Rembrandt. În timp, desigur, influenţele se cristalizează spre un stil propriu. Nu pot neglija influenţa americană, nu neapărat pictura, dar mediul, grafica publicitară de care m-am ocupat atâta timp, da; adăugaţi şi dorinţa mea împlinită de a vedea marile muzee ale lumii….

– Realizaţi o creaţie care abordează atât figuratorul, cât şi nonfigurativul. Cum alegeţi aceste formule de exprimare? Există anumite criterii în acest sens?
– Spre sfârşitul anilor 60 şi începutul anilor 70, pictura mea era mult mai abstractă, un fel de “constructivism încălzit” cum s-a exprimat un critic german după expoziţia mea  personală de la Bremen din 1974, în care căutam esenţialul. Câteva titluri de atunci sunt edificatoare: “Spaţii străbătute în viteză”, “Zbor întrerupt” sau “Fereastra”. Dar toate erau mai mult o definiţie. De exemplu, fereastra este un cadru care desparte lumea din interior de lumea de afară, fără a fi opacă, permite influenţe din ambele sensuri. Pe parcurs, stilul meu nu m-a mai mulţumit şi am recurs şi la figurative, fără a pierde tendinţa mea de a alege subiectele pe care le simplific în dorinţa de a ajunge la esenţa mesajului. În timp am avut o pasiune (şi o am şi acum) pentru natura statică, prin care am încercat să transmit privirilor mai mult decât obişnuita pictură de obiecte.

– Aţi deschis o nouă expoziţie la Bucureşti după trei decenii de absenţă din ţară, dar aş vre să vă întreb cum e viaţa de artist în America, la New York, unde trăiţi?
– A fi artist este greu oriunde şi America nu face excepţie, în plus este o ţară mare, un continent şi e dificil să poţi fi informat despre toate zonele, mă refer la viaţa artistică. Am căutat să fiu la  curent cu ce se întâmplă, în special în zona New York-ului, care îţi oferă cam totul. Având şi studioul de grafică publicitară, timpul nu a fost suficient, aşa că am supliniat această lipsă de timp prin abonamente la câteva din marile publicaţii în domeniu. Am participat la expoziţii, am vizitat multe galerii, dar sursa principală de trai a fost grafica publicitară, unde am avut succes, bineînţeles cu multă muncă. Faptul că nu am fost nevoit să trăiesc din pictură mi-a dat liniştea şi libertatea necesară de a-mi recristaliza stilul şi ideile care stau la baza oricărei opera de artă bine închegate.

– Expoziţia de faţă de la “Căminul Artei” este intitulată “Mirabilul, faţă a obişnuitului”. Care este mesajul ascuns al acestui generic?
– Mihai Drişcu a publicat în 1970 un articol despre mine în “Arta” intitulat “Mirabilul, faţă a obişnuitului”. Expresia aparţine lui Masimo Bontempeli, întemeietor, în literatură, al realismului magic. Misterul, latura magică pot fi întâlnite în realitatea cea mai imediată. Este cea mai potrivită definiţie a crezului meu. Îmi aleg teme simple şi precise, pe care încerc să le prezint cu claritate, în acelaşi timp invitând privitorul la contemplare; şi, fiindcă sunt o fire optimistă, pun accentual pe partea bună a lucrurilor care ne înconjoară.