In poza de sus este eroul acestei istorisiri. In cea de jos e autorul povestii. Una si aceeasi persoana: Cristi Rautu, la 24 de ani distanta.

ATACUL TERORIŞTILOR ASUPRA FACULTĂŢII DE HIDROTEHNICĂ

-Sunt terorişti la etajul doooii!!!!, strigă o colegă coborând scările în fugă, trăgându-şi grăbită pantalonii. Fusese la toaletele de la etaj pentru că cea de la etajul unu era ocupată de “comandamentul de apărare al Facultăţii de Hidrotehnică” , condus de două ofiţerese care “făceau armata”, odată pe săptămâna , cu colegele noastre. Pantalonii în vine au dat şi mai  multă credibilitate strigătului disperat al studentei.
-Sigur au urcat pe scările de incendiu de la Facultatea de civile de lângă noi, au mers pe acoperiş, au intrat la ultimul etaj, iar acum vin să ne ucidă! Era primul şi cel mai plauzibil scenariu, adoptat imediat de toţi studenţii veniţi să-şi apere facultatea la chemarea televizată şi radiodifuzată a Frontului Salvării Naţionale.

RAŢELE ŞI VÂNĂTORII
Era noaptea de 23-24 decembrie 1989. Toată ziua fusesem “cărăuş” la Televiziune şi C.C. Cărăuşii erau cei care transportau sacoşele cu alimente şi provizii pentru bravii noştri soldaţi . La Televiziune, militarii apărau… Televiziunea, fireşte, iar cei din Piaţa Palatului se apărau pe ei înşişi. Cine a fost, oare, strategul care le-a ordonat să ia poziţie de luptă într-un loc deschis şi atât de vulnerabil precum Piaţa Palatului? Mă uit şi acum cu mirare la fotografii de atunci cu soldaţi în poziţie “culcat” pe caldarâm, în mijlocul bulevardului… De altfel, prima lor grijă a fost să ciruiască toate clădirile din jur unde se puteau ascunde ticăloşii de terorişti: Athene Palace, Palatul Regal, Biblioteca Centrală Universitară, Cina, biserica Kretzulescu etc. Pentru aprovizionarea soldaţilor de la Televiziune se crease un “dispecerat” la Piaţa Dorobanţi, iar pentru cei din Piaţa Palatului, la ieşirea de la metrou de la Universitate. În aceste locuri veneau din toate colţurile Bucureştiului bunicuţe care doreau să ofere pe altarul Revoluţiei tot ce pregătiseră mai bun de Crăciun: cozonaci, jumări, fripturi de porc, pui, tobă, caltaboş şi vin. Întotdeauna roşu, niciodată alb! În subconştientul lor, probabil că doreau să suplinească sângele vărsat de eroii Revoluţei despre care auziseră non-stop în ultimele 24 de ore, la televizor. Cărăuşii aveau banderole pe braţ, un fel de “trageţi aici!” pentru ticăloşii de terorişti. Cărăuşii primeau câte două sacoşe în fiecare mână şi apoi porneau pe bulevardele pustii, în “mersul piticului”, sau încovoiaţi, pentru a oferi, absurd, cât mai puţine şanse, nemiloşilor de terorişti. De fiecare dată când îmi întindea sacoşele, “dispecerul” încremenea pentru o secundă, ne priveam ochi în ochi şi, în concertul infernal de mitraliere şi tunuri de tanc, îl auzeam  spunând în gând: “Adio, prietene!” . “Ba adio, tu!”, îi răspundeam tot în gând. Apoi porneam pe lîngă casele abandonate şi jefuite de pe Calea Dorobanţilor. Sau, de la Universitate, spre sala Dalles, unde viram stânga spre CC. Fiecare cărăuş pleca după ce cel dinaintea lui nu se mai vedea. Cu capul între umeri mă rugam ca rafalele de mitralieră să nu-mi fie dedicate. Ricoşeurile gloanţelor din zidurile din jur sau din caldarâm mă încredinţau că există Dumnezeu şi ţine cont de ruga mea. În acelaşi timp, anihilau orice urmă de instinct de conservare şi ne determinau să continuăm ruleta rusească.

PICNIC LA REVOLUŢIE
-Nu mai aduceţi mâncareeeee!!!!, urlau soldaţii când ne vedeau venind. Erau lihniţi de foame, dar nu se atingeau de bunătăţi. Fuseseră informaţi prin comunicatele Frontului, la radio şi TV, că teroriste fioroase cu aspect de bunicuţe firave împărţeau mâncare otrăvită soldaţilor care picau ca muştele după ce gustau. Bineîneles că, după aceea, toate băbuţele care venea la “dispecerate” era obligată să guste din fiecare fel de mâncare.
-Dar ţin post, maică!, implorau ele.
-Ahaaa! Eşti teroristă, mamaie?! Ia bagă o jumară!, le somau Gărzile Revoluţiei care formaseră filtre din 20 în 20 de metri şi percheziţionau “la sânge” orice persoană care ieşea din filtrul anterior. Pentru vin garantau “dispecerii” şi “degustătorii” de ocazie care se ofereau să se sacrifice pentru ţară. Somate astfel, bietele bunicuţe îşi făceau o cruce mare, oftau, apoi ciuguleau din fiecare câte puţin, în speranţa că Dumnezeu le va ierta păcatele  de la Revoluţie.
Dar să ştiţi că bucatele nu rămâneau neatinse! În piaţa Palatului şi la Televiziune erau sute de revoluţionari care nu ţineau post sau cont de apelul Frontului şi se ospătau pe cinste, mulţumiti cu gândul că măcar vor muri cu burta plină de carne de porc, o raritate pe atunci. Şi cu vin… Turelele tancurilor erau “blindate” cu cozonaci, copane, cârnaţi sau pâine, iar pe şenile erau aliniate, ca într-un rastel, sticlele cu vin. Doar roşu, cum v-am spus… Zonele de luptă ale Revoluţiei erau un uriaş picnic!

KĂRĂUŞII
De la Televiziune sau de la CC nu mă întorceam cu mâinile goale. În special tanchiştii mă chemau lângă chepengurile din care scoteau doar capul şi îmi înmânau bileţele cu numerele de telefon de acasă şi mă rugau să sun, să spun familiei că ei sunt bine, sănătoşi, ceea ce le doreau… Mă enerva când observam aceeaşi privire încărcate de regrete eterne, precum cele ale “dispecerilor”, în momentul în care îmi dădeau biletul. Ne întindeam mâinile, bileţelul trecea de la unul la altul, palmele rămâneau strânse pentru aceeaşi secundă necesară privirii directe şi pentru a-i citi gândul: “Ştiu că n-o să reuşeşti, dar măcar am încercat. Adio, prietene!” “Ba pe a mă-tii!” Apoi mă întorceam la raţele şi vânătorii. Când îl revedeam pe dispecer îl priveam superior, ca orice supravieţuitor. El zâmbea uşor cinic se uita în stânga şi dreapta spre Daciile care goneau cu faza lungă aprinsă, claxonul pornit şi batiste scoase pe geam. Transportau cărăuşi-kamikaze mai puţin norocoşi… Cei căzuţi la Universitate erau căraţi pe braţe, până la spitalul Colţea. Apoi dispecerul se uita din nou, fix, la mine, să fie sigur că am priceput metafora, apoi îmi înmâna un nou transport. Rămâneam uniţi de mânerele sacoşelor pentru o clipă, dar nu mai privea spre mine, ci în pâmântul care sigur urma să mă înghită data următoare. Clătina din cap, ofta lung , cu regrete eterne, apoi striga: “Următorul!”. La fiecare transport am avut noroc, după cum vedeţi. Eram convins că există o aură în jurul meu care mă protejează de gloanţele blestemaţilor de terorişti . (Mă întreb deseori dacă aş mai face acelaşi lucru la următoarea Revoluţie…)  Aş mai fi jucat la nesfârşit ruleta rusească, doar demonstrasem că sunt invulnerabil, dar spre seară, Frontul Salvării Naţionale mi-a încredinţat o nouă misiune!

LA ARME!
-Studenţi! Apăraţi-vă facultăţile de atacurile teroriştilor!, suna komunikatul care s-a răspândit rapid prin radio-urile date la maximum de către şoferii Daciilor care aşteptau să transporte kărăuşi prăbuşiţi la datorie. Brusc, am abandonat sacoşele şi am plecate hipnotic spre cartierul Tei. Hoarde de zombi ne-am întâlnit acolo. Ofiţeresele ne-au pus imediat să stăm în jurul facultăţii, la distanţe de 25-30 de metri între noi. Am stat vreo oră-două, dar tirurile de arme automate se auzeau din ce în ce mai aproape, iar trasoarele din ce în ce mai precise. Sau aşa ni se părea nouă…Până la urmă, am abandonat lanţul uman şi am început să povestim întâmplările cu criminalii de terorişti din ziua aceea.
-Bă! Şi dacă apare unul acum. Ce facem? Cu ce ne apărăm?
-Îl scuipăm, îi dăm palme, îi facem morală, îl convingem să se predea!, glumeam amar.
O rafală care ni s-a părut extrem de aproape ne-a făcut să ne îmbulzim în facultate.
-Toa’şa locotenent! Daţi-ne şi nouă arme să ne apărăm!, i-am spus uneia dintre ofiţerese. Erau speriate şi se baricadaseră în toaleta de la etajul unu . Exact în acel moment a coborât colega mea cu pantalonii în vine şi care ne-a anunţat că sunt terorişti la etaj.

CONFRUNTAREA
-Duceţi-vă şi vedeţi cine e!, ne-a ordonat din uşa closetului una dintre ofiţerese.
-Daţi-ne măcar pistolul dumneavoastră, toa’şa, să avem cu ce să ne apărăm!
Brusc, şi-a scos pistolul “Carpaţi” din tocul de piele de la şold, a băgat un glonţ pe teavă, după care l-a cuprins cu ambele mâini şi l-a strâns la piept.
-Nu pooot!!  E luat pe semnătură!, a urlat ea.
Între timp, panica a cuprins rapid pe toată lumea aflată la etajul 1. Afară se trăgea, iar în interior erau terorişti!!! Unde să mai fugi??
-Uite! Luaţi astea şi duceţi-vă!, a spus toa’şa, şi ne-a dat tot arsenalul din closet: o coadă de mătură, un mop şi un stingător cu spumă… Apoi ne-a împins în sus, pe scări. Eu aveam coada de mătură şi îl invidiam pe cel cu stingătorul care stătea cu degetele lipite pe cuiul-declanşator. Mi se părea o armă mai eficientă decât pateticul mop din cârpe jegoase al celui de al treilea combatant. Mai erau şi alţi colegi în spate, gata să preia armele în caz că…

RULETA RUSEASCĂ SE ÎNTOARCE!
La etajul doi era un hol luuung, cu nouă săli pe dreapta, nouă pe stânga. Cu teama în suflet, am aprins luminile pe hol, apoi am fugit înapoi pe scări. Pentru că n-am auzit nici măcar un foc de armă, ne-am întors. Sigur, teroriştii s-au ascuns într-una din cele 18 încăperi. Urma să descoperim în care dintre ele! Am pus la punct o strategie: cineva, eu, deschide uşa, găseşte întrerupătorul, aprinde lumina, ne adăpostim, apoi pornim la atac în încăpere. La prima sală mi-a fost cumplit de frică. Am deschis leeeent uşa, am bâjbâit după întrerupător, m-am mirat că ajung la el din  pragul uşii, practic din hol. Apoi m-am făcut una cu tencuiala, alături de colegi. Aşteptam rafalele care n-au venit. Probabil teroriştii se ascundeau în spatele scaunelor şi băncilor. Trebuia să pornim la asalt. Cu  urlete neomeneşti care aveau scopul să paralizeze duşmanul sau, mai degrabă, teama din noi, intram în sala de curs, gata să-i străpung pe netrebnicii de terorişti cu coada de mătură, colegul meu să-i “ciufulească” cu mopul, iar celălalt să-i înece în spumă antiincendiu! În prima sală n-a fost nimeni. Mai rămăseseră 17…

EPILOG, MĂ ROG…
“Şarjele” asupra următoarele săli de pe partea dreaptă au decurs cam la fel: uşooor aprindeam lumina, ne “tencuiam” pe pereţi, luam aer în piepturi pentru “kiai”, asaltul propriu-zis, trăirea intensă a infarctului… După ce consumam valul de adrenalină, porneam din nou la atac. Aşa s-au terminat primele 8 săli, plus un amfiteatru. Teama creştea odată cu numărătoarea inversă. Când am trecut la sălile de pe partea stângă nu mai aveam aer pentru strigătele de luptă, saliva era acidă, inima bătea între amigdale, iar stomacul ne îndemna să cercetăm,  mai curând, closetele. Îi dădeam dreptate lui Murphy care spusese, probabil, într-una din legile sale: “Când cauţi terorişti îi găseşti sigur în ultimul loc în care cauţi”. Mai rămăseseră 3 săli, două… Şi am ajuns la ultima, o sală mică, pentru seminarii. Evident că acolo se ascundeau teroriştii. Era momentul confruntării finale. Deşi nu-i văzusem până atunci, după tot ce ni s-a spus la radio şi tv, după ce s-a tras asupra mea, după ce am văzut atâţia morţi şi răniţi, după ce de două zile auzeam numai rafale de arme automate, când vezi panica şi pantalonii în vine ai colegei mele care a avut şansa să dea faţă-n-faţă cu teroriştii şi să scape miraculos cu viaţă, când ai jucat raţele şi vânătorii, ruleta ruseasca, când ai câştigat pariul cu “dispecerii”, cu tanchiştii, când nu ai o armă pentru că e luată pe semnătură, când coada de mătură e cea mai puternică armă din lume după lancea lui Don Quijote, cum dracu’ să nu crezi că teroriştii  te aşteaptă cu degetul pe trăgaci în acea sală mică, de seminarii, la etajul doi al facultăţii de Hidrotehnică, la data de 24 decembrie 1989, în jurul orei 3, dimineaţă?!
Aşadar, ne-am luat inima în dinţi (doar era atât de aproape) , am pus mâinile pe stingătorul/aruncător de flăcări, pe mopul/ tun şi pe coada de mătură/puşcă de asalt, am “piuit” un ultim “kiaiiii” şi am năvălit înăuntru. Acolo….. ce să vezi!