de Ana Amelia Dincă,
critic de artă  

Aşa cum egiptenii meditau  toată viaţa la călătoria de dincolo, tot astfel Mihai Ionuţ Rusen se dedică unei experienţe iniţiatice, anunţând prin arta sa starea de pregătire spirituală care îl însoţeşte pe artistul creştin în deplasarea pe orizontală, prin modul de a gândi şi de a se exprima cu mijloacele sculpturii. Preocupat de găsirea unei formule artistice de purificare a omului, care caută în permanenţă soluţii iluzorii pentru regăsirea nemuririi pierdute, plasticianul se află faţă în faţă cu două arhetipuri întâlnite recurent în creaţia sa, clopotul şi troiţa. Aplecarea lui Rusen spre aceste simboluri nu este întâmplătoare, având în vedere locul originii sale, Târgovişte, atât oraşul, cât şi zona având o încărcătură istorică şi spirituală demne de cele mai frumoase legende creştine.
Clopotul a apărut în China epocii bronzului. Theophilos Presbyter a teoretizat, pentru vremea lui, tehnica turnării în bronz. Paulin de Nola şi Grigorie cel  Mare l-a introdus în viaţa de cult a bisericii creştine, iar Rusen l-a scos din contextul tradiţional, obişnuit, acela al obiectului religios, introducându-l în sfera frumosului artistic. Această atitudine nu exclude tipul de asceză interioară, necesară sculptorului pentru reuşita demersului plastic, pentru că aceste lucruri plăcute lui Dumnezeu şi indispensabile omului pios, nu pot fi făcute decât în deplină armonie cu divinitatea.
Preocupările estetice ale artistului se concentrează în zona interpretărilor arhetipale ale unor cutume, legate prin tema clopotului de aria vastă a culturilor europene şi extrem orientale, iar prin troiţă de cea ortodoxă românească. Ambele privesc vechi credinţe care au ajutat omul să se raporteze la un anumit tip de comportament social, moral şi psihic, în legătură cu încrederea într-o forţă imaginară. Analist al unor forme simple în aparenţă, pe care le studiază pentru a le descoperi valenţele stilistice şi având capacitatea de a diversifica şi simboliza aceleaşi subiecte eliberând structurile din corsetul lor iniţial, plasticianul multiplică volumele, conferindu-le diferite conotaţii stilistice. Clopotul are el însuşi un aspect simplificat a cărei anatomie este  secţionată sau analizată fie în dialog cu spaţiul, fie printr-o puternică aderenţă cu pământul, iar troiţa are ritmuri interioare şi o mai mare apropiere de zona nonfigurativă a reprezentării.
Cu toate acestea, ambele sunt tributare unei înţelegeri imediate fiind  simboluri uşor de recunoscut. Abordându-le în limitele figurativului interpretat şi speculând însuşi suprafaţa obiectului, care permite o elaborare sintetică ce se transformă în cazul troiţelor într-o analiză a elementelor de limbaj plastic repetate, vibrând astfel planul pe care sunt inserate şi dându-i acestuia un ritm plastic şi totodată o tendinţă decorativă. Păstrând doar apartenenţa la obiectul identitar şi lăsând imaginaţia să definească în mod controlat reperele ei expresive, Rusen, printr-un demers plastic precis, datorat înţelegii cuprinzătoare a ideii şi formei decantate déjà în mintea sa, recurge la elaborări figurative sintetice, de direcţie modernă. Sculptorul eviscerează spaţiul exterior şi interior al clopotului secţionându-l, în scopul creării unor senzaţii vizuale care eliberează sunetul din strâmtoarea sa, pentru a-l înzestra cu sugestia unei rezonanţe auditive.
Folosind lemn, metal, fier, alamă, polistiren şi gips pentru sculptura  inspirată din artefacte şi obiecte cărora le investighează valoarea simbolică şi arhetipală, artistul, utilizând materiale tradiţionale şi neconvenţionale, a realizat inclusiv plastică monumentală׃ în parcul Teiuş din Caransebeş, la  Târgovişte, la Academia Română etc.
Simetria, echilibrul şi impresia statică sunt caracteristici ale acestor sculpturi gândite în formula unor masse arhitectonice. Volume geometrizante, compacte, conduse în direcţia unei stilizări apropiate, ca aspect general, de monolit, sunt posesoarele unei tendinţe de analiză introspectivă a detaliului. Masivitatea le conferă un caracter monumental compoziţiilor cu trasee estetice precise, care dau unitate conceptului plastic în al cărui cadru artistul înlocuieşte frumuseţea sunetului cu armonia formei şi sensul duhovnicesc cu cel estetic. Rusen realizează disecţii ale structuriilor, decopertându-le anatomia cu pofta unui cercetător care vrea să urmărească un anumit fel de comportament al tridimensionalului, stabilind similitudini şi opoziţii între fragmente, făcând să transgreseze volumul spre conturul simbolului antropomorf prezent în ţesăturile populare şi anulând greutatea materiei prin suspendarea formei în spaţiu ori prin etalarea ei direct pe suprafaţa solului.
Fie că este vorba de o compoziţie tridimensională sau bidimensională, Rusen se deghizează într-un campanolog, a cărui preocupare nu se rezumă doar la diversificarea structurilor alungite sau puternic geometrizate. Trecând de aspectul formal, acesta intuieşte o simbioză a naturii cu spiritul dezlănţuit al omului care se reîntorce la liniştea sufletească, la împăcarea cu sine şi, dacă este posibil, la asceză.