Pictorul Aurel Nedel a plecat acum câteva zile – dar nu pot să-mi imaginez altfel – în atelierele de pictură ale Domnului.
A mai dispărut un punct de susținere al picturii românești de filon interbelic, caracterizat de istoricii de artă drept o școală de pictură fără curente artistice distincte, dar cu multe personalități individuale, ele însele constituindu-se în adevărate curente în pictură. Din păcate, mulți tineri de azi care n-au cunoscut o lecție de artă autorizată și competentă, riguros predată în clasele Academiei de Artă, încă mai fac confuzia între valoarea comercială și cea artistică a picturii autohtone. Cu alte cuvinte, dacă un pictor nu are o cotă demnă de luat în seamă la casele de licitație, atunci el nu merită nici o atenție iar pictura lui poate trece direct la index. Regretabilă eroare, aceea de a nu-ți da seama că cele două cote valorice n-au nimic de-a face una cu cealaltă și caracterizează universuri de cele mai multe ori paralele.
Îl știam pe „meșterul” Nedel de la veritabila lui academie particulară, dintr-unul din atelierele de pe strada Eforie (și poate n-ar strica să ne reaminim că singurele ateliere construite pentru artiștii vizuali în capitală sunt cele din strada Pangratti, de pe vremea lui Gheorghiu-Dej!), unde se adunau tineri aspiranți în cetatea Picturii, uneori ani la rând – intararea la facultate fiind pe-atunci cu adevărat competitivă – încât el ajunsese să glumească, prin umorul hâtru care-l caracteriza, cu una dintre elevele sale: anul acesta, după ce ai venit aici de patru ani, îți acord diploma de absolvire!
Pictorul a fost încă din tinerețe suspectat de mulți colegi de breaslă că merge mult prea aproape de urmele maestrului său, Alexandru Ciucurencu, fără să-și pună nimeni problema dacă o face cu simț de răspundere – ceea ce putem acum confirma, revizuindu-i opera, că așa și era – și dacă este vreun păcat în a prelungi în felul tău o fostă carieră de excepție a artei. Împrumuturile sale de la maestru erau desigur evidente, însă acest fel de raportare la creația artistică nu făcea altceva decât să aducă un omagiu în plus pictorului emblematic pentru arta noastră post-belică, într-o lume în care împrumuturile în pictură se fac mereu mai haotic, mai impropriu sau mai nejustificat.
Recunoaștem, ca și la Ciucurencu, aceeași ordine compozițională a suprafeței, îndelung studiată și cântărită, aceleași trasee liniare alcătuite din drepte tăioase și pe alocuri frânte, aceleași arcuri de cerc împrejurul cărora plutesc acorduri cromatice rafinate, mult surdinizate. Aceeași tendință în viziunea asupra naturii statice – temă predilectă la Nedel, îndrăgostit cum era de muzica de cameră, similara naturii statice din pictură, cum a fost ea de mult definită – aceea de a reprezenta obiectele în plan frontal, și aceeași căutare etrenă a pictorilor de a echivala în creația lor desfășurarea fenomenului miraculos al luminii, în toată complexitatea lui și în toate manifestările lui cele mai subtile. Pe lista cercetărilor științifice unde figurează mistere încă neelucidate se află și noțiunea de Lumină; ea „scapă” mereu, cu o grație parcă divină, explicărilor teoretice și se substrage cu delicatețe cercetărilor de laborator, oricât ar fi acestea de avansate… Cred că ar mai fi timpul și ca oamenii de știință să împărtășească din experiența pictorilor, și să-i întrebe – ce este lumina? Vor afla multe răspunsuri uimitoare…
de Ion Lazăr (ian. 2014)