de Ana Amelia Dincă
Critic de artă

Niţă Anghelescu  (1903-1999) era fiul unui plugar din Cuza Vodă, localitate unde s-a născut şi viitorul pictor, care va absolvi Academia de Arte Frumoase din Bucureşti în 1934 parcurgând o carieră artistică peste care oamenii sudului nu pot trece uşor, mai ales că, începând cu anul 1951 a făcut parte din ambianţa culturală locală fiind director al Muzeului Regiunii Bucureşti şi întemeietorul muzeelor din Călăraşi, Slobozia, Alexandria, Turnu-Măgurele şi Roşiorii de Vede. Avea 48 de ani când a renunaţat la pictură pentru a se dedica arheologiei. Însă în anul 1975, după ce şi-a publicat rezultatele cercetărilor în peste 60 de studii, în ziarele locale şi în revistele de specialitate , Niţă Anghelescu se pensionează şi revine la prima sa pasiune, arta.
„ Pictura pentru mine este un limbaj mai propriu, o structură aptă să exprime întrega gamă de aptitudini intime. Dacă iarba ar putea să picteze, am vedea tablouri solemne despre drumul sevei prin rădăcini. Dacă aştrii ar putea să picteze, am vedea imensitatea lumii păstrate în limitele tridimensionele ale unui tablou de, să zicem, 20cm/20 cm. Nu înseamnă de aici nimic altceva decât că omul îşi exprimă propria identitate prin tot ceea ce face. După cum, nu înseamnă nimic că am dat eu, acum, ultimul, definiţia picturii. Ceea ce v-am spus este numai definiţia mea” .
„Portretul mamei”, un „Autoportret”(1946), peisajul „Toamna la Călăraşi” (195?), aflate în patrimoniul Muzeul Dunării de Jos, uleiuri care sunt referinţe pentru cele două teme majore ale creaţiei sale, portretul şi peisajul. Se adaugă natura statică şi nudul, realismul sintetizându-i ca termen generic opera conformă mediului academic în care s-a format sub îndrumarea lui Camil Ressu. Predilecţia de a sublinia prin formă şi culoare ceea ce este concret şi anume locul călătoriilor sale, fascinaţia pentru imaginea celor dragi, părinţi, soţie, dar şi pentru chipurile severe ale ţăranilor, pentru şantierele arheologice de care era legat ca director de muzeu, toate sunt expresia talentului, formaţiei şi preocupării constante pentru frumos. Contextul stilistic, acela al rigorilor clasice ale desenului, prea tehnicist făcându-l uneori în compoziţii, chiar la distanţe diferite realizate în timp, cum sunt cele două lucrări de grafică în tuş, peisaje ilustrând Poiana Ţapului (1933, 1977), şi care constituie un exerciţie benefic pentru experimentele artistului, nu înseamnă că Niţă Anghelescu nu se putea desprinde cu uşurinţă de norme pentru a aborda o manieră modernă unde subiectul plastic să primeze ca în aquarellele din 1941 ori în tabloul în ulei „Gospădărie în Bărăgan”(19?2). Pictorul a rămas fidel peisajului de câmpie fiind get-beget ialomiţean. Ideea de cetate străbate lucrările sale, neinteresându-l megalopolisul secolului XX, ci spaţiul antropologic al liniştilor oraşe istorice Pompei, Roma, Capitolium şi Forum Romani, care s/au transformat ]n picturi datând din 1968. Urbanizarea şi spaţialitatea Dusseldorfului, deasemeni riviera Rinului au captivat atenţia plasticianului. „Intrarea în portul vechi” şi pe „Rinul larg”(ambele 1982), rămân documentele unor aspecte trecute. Şantierele arheologice de la Ulmu, Sultana şi Păcuiul lui Soare (1970), cu delicatele lor nuanţe de verde, alb, albastru, roşu englez ori într-o minuţioasă prezentare grafică a liniei şi formei cerută de un asemenea subiect figurativ, fac trecerea geografic spre Orientul din tablourile „China. Souciu” (1979) sau din aquarellele ilustrând exotice pagode. Nobila simplitate vizuală a îndepărtatelor lumi este etalată în imagini uneori aproape fotografice, alteori cu o anumită detaşare plastică de realitate, Niţă Anghelescu dorindu-se un artist pe gustul unui public mai larg.  Sensibilitatea faţă de natura în ipostazele ei ciclice şi geografice, faţă de vestigii de acum câteva mii de ani, demonstrează cât de ataşat era pictorul de peisaj, incluzând aici spaţiile acvatice, făcând din arta sa o confruntare concretă cu lumea concretă, cu delimitările figurative ale formelor cotidiene. Dar, indiferent de ce colţ al Pământului şi-a pus amprenta asupra creaţiei lui Niţă Anghelescu, cea mai frumoasă natură rămâne cea a ţinuturilor româneşti din zonele Călăraşi, Breaza, Slănic Prahova, Poiana Ţapului. Spiritul acestor locuri marcat de prezenţa omului în sataţiunile montane sau în gospodărie, parcuri, la margini de pădure ori circulând cu arhaica sa căruţă,

Niţă Anghelescu, Peisaj din Călăraşi
Muzeul Dunării de Jos

este săgetat de expresivele caligrafii ale arborilor tăind linia orizontului, de profilurile dealurilor şi potecile întinderilor dobrogene ce par uitate de vreme prin lipsa prezenţei umane. Oraşul şi satul din pictura lui Niţă Anghelescu sunt legate de istoria trecută şi prezentă, în cadrul lor unde inserând arhitecturi arhaice şi contemporane, dar şi elemente ale urbanismul modern, străzile populate de automobilele secolului XX, iar peste toate, ceremonialul vegetaţiei omniprezente. Numerosele compoziţii de grafică de şevalet sunt prilej de exprimare a gestului artistic şi a unor pretenţii estetice în continuă devenire, numai compoziţiile în tuş având o structură geometrică, de arhitect, pe alocuri întrezărindu-se căutarea de soluţii pentru rezolvarea perspectivei şi a organizării spaţiului. Tendinţa de a evidenţia contrastele închis-deschis şi de a da valoare griurilor în tehnica uleiului sau a temperei, răspunde eleganţei florilor de câmp, celor nobile ori unor celebrităţi vegetale ale picturii precum anemonele care sunt neutralizate de cromatica spaţiilor care le înconjoară. Compoziţiile cu frezii, trandafiri, ochiul boului, atrag atenţia comentatorului de artă. Acestea sunt etalate în contextul figurativ al simbolurilor tradiţionale reprezentate de obiecte şi motive decorative specifice ceramicii noaste. Un capitol aparte în creaţia lui Niţă Anghelescu îl ocupă fascinaţia pentru chipul uman. Portretele atent executate în urma
Niţă Angelescu, Portretul mamei
Muzeul Dunării de Jos

observării fizionomiilor reuşesc să sugereze din câteva pete sintetice de culoare şi puţine linii, imaginea mamei pictorului (1950) sau într-un spirit de desăvârşit plastician o conturare analitică a figurii tatălui (1941), a soţiei (1981, 1987), a ţăranilor anonimi. În anul 1976, Niţă Anghelescu şi-a deschis prima expoziţie personală, după care au urmat altele în 1977, 1980, 1981, 1983, 1988, iar creaţia sa se află răspândită în muzee şi colecţii din ţară şi străinătate.
Niţă Anghelescu în însemnări critice. În revista Muzeelor şi Monumentelor nr.8 din 1977, Anghel Pavel menţiona că „Muzeul de istorie al Municipiului Bucureşti a găzduit o expoziţie de grafică şi pictură aparţinând muzeologului Niţă Anghelescu…Expoziţia a relevat un artist matur, stăpân pe mijloacele sale, preocupat să dezvăluie frumuseţea umană şi a naturii înconjurătoare”. Menţiunea aceasta descria temele majore ale creaţiei artistului, portretul şi peisajul, dar şi referiri la evoluţia sa artistică, maturitatea de care dădea dovadă în abordarea şi finalizarea subiectului. Niţă Anghescu parcursese un drum firesc pentru orice absolvent al unei Academii de Belle Arte expunând singur relativ târziu, în 1976 la 73 de ani,

Niţă Angelescu, Autoportret
Muzeul Dunării de Jos

aşa cum scrie în nota biografică a catalogului de la Călăraşi din 1981, semn că pictura devenise pentru acesta mai mult o pasiune decât un mod de viaţă, fiindcă evoluţia talentului său fusese oprită de activitatea muzeistică. Dintre toţi pionierii picturii călărăşene, Niţă Anghelescu a fost singurul care nu a fost sincer cu arta sa, acceptând postul de director al unui muzeu, în detrimentul creaţiei artistice. Să nu uităm că încă din 1951 el era director al Muzeului Judeţean Călăraşi şi probabil preocupările pentru munca administrativă l-au îndepăratat pentru moment de pictură. Cu toate acestea Niţă Anghelescu s-a bucurat de opinia favorabilă a criticii la puţinele sale expoziţii personale. Marin Mihalache spunea despre tablourile lui Niţă Anghelescu că sunt de „un realism discret poetizat”. Avea dreptate reputatul critic de artă fiindcă în numeroase lucrări atmosfera de culoare şi linia subtilă definesc un tărâm aflat la graniţa dintre concret şi imaginar. Preferinţa pentru disecarea amănuntelor lumii vizibile demonstra aptitudinile sale de desenator, lucru uşor de observat în compoziţiile expuse în Foaierul Fordoc din Călăraşi, cu ocazia centenarului pictorului în anul 2003. Muzeul Dunării de Jos l-a sărbătorit atunci cu toată onoarea care i se cuvenea unui întemeietor de muzeu şi plastician al locului cu sensibilităţi pentru peisajele ce prezentau lumea rurală a Bărăganului. Marin Mihalache i-a descris opera la modul obiectiv, adică a spus ceea ce este arta sa, fără dulcegăriile unor cronici care ar fi putut să-l facă pe artist să se simtă bine. În aceeaşi direcţie a surprinderii cracteristicilor stilistice ale operei, merg şi opiniile Mariei Moraru care, în Tribuna Ialomiţei din 30 octombrie 1976 comenta: „ dacă a reda cât mai fidel realitatea înseamnă a emoţiona, a-ţi regăsi locurile dragi… Niţă Anghelescu a reuşit”. Născut la Cuza Vodă, în inima câmpiei, artistul nu s-a dezis niciodată de locurile copilăriei care îi străbat opera începând cu anii 1950. Paul Tutungiu în prefaţa catalogului expoziţiei itinerante de grafică şi pictură din luna octombrie 1976 de la Slobozia, Călăraşi şi Cuza Vodă amintea că „ momente…din istoria satului ialomiţen” erau evocate pe pânzele artistului, făcând şi o scurtă referire la elementul etnografic ce apare în câteva lucrări de referinţă. Afirmaţia lui Doru Mielcescu punea un semn de întrebare prin cuvintele sale. „ Lipsa de amatorism, dar situată la egală distanţă de profesionalismul acerb ” are anumite subtilităţi şi era îndreptăţită în măsura în care artistul mai crea şi pentru publicul larg fiindcă dorea să vândă. Însă Niţă Anghelescu era autorul „Nudului” din 1933 şi al „Portretului mamei” din patrimoniul M.D.J. lucrări de indiscutabilă valoare artistică. Acelaşi Doru Mielcescu spunea că „ peisajele, portretele capătă o nouă vitalitate…” recunoscând astfel calităţile artistului de a se menţine în fenomenul de creaţie plastică al timpului său. Relatările lui Dan Grigorescu sintetizează efortul de o viaţă al plasticianului. „ Pictura lui Niţă Anghelescu se întemeiază pe un principiu de la care a pornit întotdeauna arta adevărată-marea simplitate. El a desluşit lecţia clară a celor care, cu secole în urmă, au dat liniei şi culorii o vibraţie atât de specific românească-zugravii monumentelor noastre medievale. A învăţat de la ei că imagine desenată, caldele acorduri cromatice pot tălmăci o stare de spirit, un gând…”
În octombrie 1976 a avut loc o expoziţie retrospectivă de grafică şi pictură care a cuprins 48 de lucrări  realizate în peste 40 de ani de activitate în care pictorul n-a urmărit decât „ înţelepciunea profundă şi redarea cât mai fidelă şi mai completă a realităţii, afirmarea existenţei ei obiective şi a valorilor etice şi estetice” .  Cu ocazia acestui eveniment, artistul precizează faptul că hiatus-ul din creaţia sa (1951- 1975) a fost determinat de munca de director al Muzeului Judeţean Ialomiţa. Cu toate acestea, în anul pensionării, îşi deschide o amplă expoziţie, precedată la Muzeul de Etnografie ialomiţeană Slobozia  de sărbătorirea unui sfert de secol de activitate ca muzeograf, ocazie care i-a prilejuit susţinerea unei scurte cuvântări: „ Acest muzeu, precum şi Muzeul de Istorie Călăraşi repezintă un rost al vieţii mele. Mă simt legat de fiecare piesă, de fiecare panou. Nu sunt trist pentru că mă despart de ele, fiindcă voi continua să muncesc, voi avea vreme să dau ascultare chemării mele dintâi, pictura, şi pentru că las aici un colectiv de tineri pasionaţi, îndrăgostiţi de muzeografie, tineri în care am încredere şi pe care îi aştept ori de câte ori vor simţi nevoia unui sfat, de la un om care şi-a înţeles anii ca timp de dăruire pentru înălţarea în frumos a generoasei câmpii ialomiţene” .

Antologie de texte critice

Paul Tutungiu comenta sensibilitatea plasticianului într-un scurt eseu numit „„Un artist ialomiţean”: “Se numeşte Niţă Anghelescu acest arbore care se ia la întrecere cu secolul XX însuşi, încercând să dea şi în vârstă o măsură exactă a ceea ce înseamnă duhul ţăranului român, puterea rădăcinoasă de a impune viaţa lui în viaţa imensă, colosală a Cosmosului întreg.
Niţă Anghelescu est un fruct de câmpie, această câmpie a Ialomiţei care a rămas în istoria românilor ca o oază de fapte vitejeşti şi întâmplări tăiate parcă în bronzul Carpaţilor.
L-am cunoscut în ipostaza nobilă de căutător al trecutului nostru îndepărtat, ca arheolog şi ca iniţiator al vetrelor muzeale, mai întâi în aşezarea de pe malul Borcei, la Călăraşi, după aceea la Slobozia, când Domnia Sa, în calitate de director al muzeului judeţean investit cu încrederea partidului comunist, dădea luminii o interesantă suită de expoziţii cu caracter tematic, din care dezlegăm cu uimire umbletul oamenilor de demult prin sălbăticia aparentă a Bărăganului, obiecte de cultură materială care dovedeau, incontestabil, şi în această zonă românească, continuitatea prin veacuri a poporului nostru, statornicia lui din strămoş în strămoş în teritoriul ancestral.
Reflexul în pictură, al omului care s-a identificat până la flacără cu fapta de cetăţean, este o altă faptă.
Niţă Anghelescu a surprins în pânzele sale momente din istoria contemporană şi mai îndepărtată a satelor ialomiţene, peisaje care, dincolo de ţinuta obiectivă a tonurilor, ascund o duioşie de îndrăgostit. Pentru că mi se pare că fiecare element etnografic, din satele imortalizate de Niţă Anghelescu, vorbeşte despre măreţia grâului, deşi grâul nu apare la modul fizic, despre foşnetul cu timbru de aur al porumbului, deşi nici porumbul nu apare la modul fizic în nici una din picturile sale. Viaţa rurală, cu toate trezoreriile ei de datini şi sentimente, apare întreagă în ochii acelei zeiţe care este ţăranca de la Cuza Vodă, mama artistului, în ţinuta de salcâm gata să întâmpine veacurile, a ţăranului de la Cuza Vodă, care este tatăl artistului.
Nu ştiu dacă Niţă Angelescu se vrea filozof, dar el practică o filozofie a adevărului, a înţelepciunii populare. Peisajele de la Păcuiul lui Soare,

Niţă Angelescu, Portret de ţăran
Muzeul Dunării de Jos

alcătuind un interesant triptic despre care nu mă sfiesc să cred că ar merita să împodobească pereţii oricărui muzeu de artă cu infuzii folclorice, au în ele o încremenire care, paradoxal, vorbeşte despre curgerea ireversibilă a timpului, despre succesiunea fenomenelor, despre faptul că numai omul este viu în clătinarea secundei de frunză temurătoare.
A pictat în tinereţe (de ce să tot chemăm, ca pe vremea lui Petru Cercel, meşteri de pe insulele Mediteranei ? ) cu migala şi strădania pe care o are numai cel învăţat să-şi înmoaie oasele la coasă, un univers mitologic de o frumuseţe ce stârneşte invidia, dând culoare şi spirit bolţilor din bisericile de la Perişoru, Satnoieni, Jegălia, Mircea Vodă şi multe altele, aducând în armonia pastei puterea magică a cugetului ţărănesc, personalitatea şi demnitatea cutezanţei omului din Bărăgan.
Astăzi Niţă Anghelescu mi se pare a fi el însuşi o statuie a omului din Bărăgan, ochii lui sunt tineri şi luminoşi şi ca două dropii imperiale, vocea lui are prospeţimi de dughie şi izmă fugită pe grădişti, gândul său este cald şi proaspăt şi afânat ca pâinea coaptă anume în satele de pe malul Ialomiţei, râul străvechi.
Această întâie retrospectivă se mută într-o emoţie pe care nu poţi s-o hrăneşti decât atunci când ai norocul să surprinzi aerul tare şi limpezit de ozon al istoriei contemporane.
Ca sturionii care se întorc din ocean pe fluvii până la izvoare, să-şi depună icrele, care sunt opera vieţii lor, Niţă Angelescu se întoarce acum la ialomiţenii săi cu faptele sale grafice şi de pictură.
Este, dacă vreţi, un ritual care seamănă cu circuitul acvatic din natură”. Doru Mielcescu în scurta sa scriere “Introspecţie şi detaşare” manifestă o apropiere şi o înţelegere deosebită faţă de stilul artistului. “Parcurgând prima expoziţie retrospectivă a pictorului Niţă Anghelescu nu-ţi poţi reprima regretul unei atât de târzii maturităţi. Mai exact, ar trebui să vorbim de o târzie dezvăluire, pentru că vârsta ca atare a uleiurilor, desenelor, acuarelelor, ţine de un alt ritm decât cel biologic. Mâna care a trasat cu exacta siguranţă „Studiul de nud” din 1933, de pildă, spune cred multe despre talentul incipient şi, totodată, matur al tânărului student la Belle – Arte. E o pictură de suflet, aş spune, lipsită de amatorism, dar situată la egală distanţă de profesionalismul acerb. Obiectele picturale sunt impregnante de privirea limpede: nedeformându-le dar transmutându-le unda de lirism specific adevăratului creator, peisajele, portretele, capătă o nouă vitalitate. Personal, m-am simţit aproape de grupul peisajelor din anii 50 (“Ograda înzăpezită” etc.) realizate cu o remarcabilă simplitate a mijloacelor.

Niţă Angelescu, Natură statică
Muzeul Dunării de Jos

Descifrez aici, mai clar, calitatea majoră a picturii lui N. Angelescu: de a psihologiza peisajul, păstrându-se la o detaşată distanţă. Nuanţele de gri şi alb murdar par să anuanţe paleta unui Viorel Mărginean, mai puţin stilizată, dar la fel de proaspătă” .
Relaţii cu Străinătatea, catalogul deschizându-se cu prezentare lui Marin Mihalache. “Expoziţia lui Niţă Anghelescu ne arată, încă odată, că omul înţelept şi creator nu aşteaptă toamna vieţii, pensia, pentru a se odihni total, lâncezind şi pierzând inutil timpul cât îi mai este dat să treacă pe sub lumina soarelui; chiar şi după o jumătate de veac de activitate, el consideră că n-a venit vârsta bilanţului, şi că mai are încă multe de văzut şi de descoperit în această lume plină de miracole; se simte mereu îmboldit de realitatea înconjurătoare, obsedat de gândurile ce-i dau ghes, de imaginile ce se cer exprimate în pictură, ca o proiecţie în afară a sinelui său.

Niţă Angelescu, Portret de ţăran
Muzeul Dunării de Jos

Meticulos, ordonat, acest harnic veteran continuă să realizeze, cu tineresc entuziasm, tablouri de un realism discret poetizat, în care aspectele felurite ale naturii şi faptul de viaţă observat cu ascuţită pătrundere se împletesc organic cu sentimentul proaspăt al bucuriei de a fi pe acest pământ şi de a-i cânta în linie şi culoare frumuseţile perene, îmbogăţite de strădania oamenilor. Simţim în această pictură fidel descriptivă şi grijă pentru amănuntul revelator, farmecul unei realităţi consemnată cu sinceritate, dar şi cu vibraţie sufletească în care descifrăm dorinţa de a comunica celorlalţi sentimentul de încredere şi emoţia încercată în faţa motivului; el trăieşte ardent în aceste imagini, care-i umplu existenţa, dându-i un sens, o împlinire.
Se opreşte cu predilecţie la aspecte dintre cele mai obişnuite, modeste, adesea pitoreşti, însă îndelung observate, îndeosebi din lumea rurală a Bărăganului. Predomină obsesiv peisajul ialomiţean, întipărit pe retină încă din anii copilăriei, şi la care revine acum înduioşat, cu evident lirism, preocupat să surprindă panoramic vastitatea câmpiei dunărene, acel impresionant dialog între orizontalitatea pământului şi bolta înaltă a cerului, care conferă naturii o monumentalitate aparte.

Niţă Anghelescu,Gospodărie,
Muzeul Dunării de Jos

După cum, altădată, într-un peisaj cu lungi şire de paie, acestea dobândesc, prin unghiul din care sunt privite, impunătoarea monumentalitate a unor piramide. Când pictează peisaje cu văi, păduri şi munţi din Maramureş sau din nordul Moldovei, cuprinzând, de asemenea, spaţii vaste cu predominarea vegetalului, sau când, călător neobosit, ne aduce, ca într-un jurnal de drum, imagini din Italia, cu vestigiile arheologice ale Pompeiului, sau, altele, din China, cu arhitecturi caracteristice extremului orient, pictorul îşi adaptează de fiecare dată mijloacele de expresie la atmosfera specifică locurilor evocate, urmărind mereu redarea cât mai conştiincioasă a realităţii.
Sunt apoi de remarcat acele aspecte rurale privind muncile agricole, precum treeratul, strânsul fânului, irigaţiile sau ogrăzile unor gospodari cuprinzând adăposturi pentru vite şi păsări, aceşti buni şi vechi prieteni ai omului, sugerându-ne că acolo viaţa se desfăşoară după rânduieli ancestrale, în care domneşte o atmosferă tihnită, calmă, bucolică. Tablourile cu păsări de curte, cu cai păscând sau mâncând fân din căruţă, dovedesc calităţile de pictor animalier. Iar expresivele sale portrete de ţărani au o anume asprime în trăsături, specifică oamenilor gliei.

Păcuiul lui Soare, Muzeul Dunării de Jos

Construieşte imaginea printr-un desen ferm, inclus ca o riguroasă armătură în arhitectura tabloului, prin care conferă formelor soliditate; în genere caută acorduri cromatice calme, odihnitoare, fiind de obicei reţinut în culoare, sobru chiar, uneori; când e vorba de flori însă, care ocupă în preocupările sale locul secund, după peisaj, paleta îi devine firesc mai vioaie, cu tonuri exuberante, puse în valoare de fundaluri divers colorate, ca şi de unele obiecte alăturate, prin care caută raporturi de forme şi culori. Realizate cu mijloace tradiţionale, cu o firească şi necăutată simplitate, tablourile lui Niţă Angelescu, pictor ajuns la o vârstă venerabilă, vădesc o reconfortantă tinereţe spirituală, un neobosit interes pentru viaţă. Să le privim deci, cu atenţia cuvenită, pentru a le pătrunde dincolo de alte semnificaţii, omenescul lor mesaj” .