de Ana Amelia Dincă, critic de artă 

foto: Mihai Constantin, Remus Andrei Ion

Mircea Roman polemizează pe tema corpului uman întemniţat de propriul veşmânt căutând un răspuns la îndoielile sale asupra lumii. Reperată în zona figurativului adică acolo unde principiile stabilite de demersul istoriei artei îl proiectează pe artist în severul dialog cu dileme şi căutări plastice bazate pe o bună cunoaştere şi experienţă artistică, sculptura sa îşi propune să descopere trăiri şi să aşeze suferinţa pe discretul piedestal al unei identităţii reperate conştient, vorbind despre puterea omului de a se echilibra prin eliberarea din închisorile propriei lui conştiinţe.

Lăsând fără răspuns anumite întrebări (de ce are omul aripa ţintuită şi de ce, trăind alături de semenii lui, trebuie să-şi aleagă singur propriile criterii de fericire), Mircea Roman vede „fiinţa umană ca pe o trestie în vânt”, iar oamenii „înconvoiaţi de soartă, dar învingători”, având astfel o viziune integratoare asupra insului care, egiptean fiind la origine în sculpturile sale, îl identifică în ipostazele de adolescent, tânăr şi matur, nu doar la vârsta deplinei frumuseţi fizice aşa cum era figurat în arta de pe malurile Nilului şi nici ca un ideal intangibil şi veşnic, ci asemeni  unei fiinţe pământene şi trecătoare, care are în faţa sa o listă a pesimismului determinat de individualismul ultimelor două secole. Răsturnarea valorilor, nonsensul vieţii, absenţa unui rost,  lipsa unei credinţe din gândirea curentă care determină agonia, suferinţa, disperarea, identificate în volume figurative, în echilibrul şi raţiunea care trebuie să domine comportamentul omului etic doborât de lumea tot mai distanţată de bine şi adevăr.  Plasticianul are argumente trăite pentru concluziile existenţiale la care a ajuns şi ştie, mărturisindu-ne prin operele sale, că orice împăcare cu sine a individului este posibilă datorită corpului atmic, ceea ce presupune cunoaştere şi înţelepciune şi care se suprapune peste trăirea interioară, peste puterea stratului sufletesc de a percepe situaţiile neconforme sensibilităţii lui în această încercare de a găsi modalităţi de apărare faţă de structurile unei lumi dezorientate unde nu îl aşteaptă nimic durabil. Filosofia poate da răspunsuri sau poate să ne scufunde în propriile noastre nelămuriri făcând dramatică fiinţa pe care Mircea Roman o prezintă într-un problematic şi simbolic corset biologic din care se va elibera printr-o modificare stilistică ce trece forma sculpturală de la figurativ la abstract şi de la materie la spirit. Corpul fizic, împresurat de veşminte, va dispărea la un moment dat din sculptura artistului şi va râmâne în urma lui corpul energetic sugerat de golul tubulaturilor antropomorfe care îşi aveau originea în „Autoportretul la 30 de ani”.

Intrând în comuniune cu sufletul aflat în ascundere şi având în raport cu acesta un grad de cunoaştere grefat pe propria experienţă,  Mircea Roman reprezintă omul în starea lui de beatitudine apoteotică, de supliciu şi pioşenie, de durere, de frustrare şi patos, de înţelegere şi indulgenţă faţă de lume, viziunea sa depăşind contextul unui citat plastic convenţional. Asocierea dintre figurile cu expresii de multe ori chinuite, dramatice şi trupurile piramidale ori înclinate peste o bară invizibilă, aşezate la zidul rece ale destinului într-un gest de supunere şi resemnare, vorbeşte despre blazarea şi contrarietatea spiritului nostru evocate de sculptor cu aparentă uşurinţă de execuţie. Inducerea unor stări psihice diferite, „altceva”-ul fiecărei atitudini şi trăiri este asemănător trecerii dintr-un nivel energetic în altul, fapt datorat şi modului cum lucrările se susţin între ele şi cum ne nasc una din cealaltă dând unitate operei. La acestea se adaugă simplitatea monumentală ce nu poate fi decât expresia unei îndelungi şi zbuciumate căutări de obţinere a unei liniaturi estetice capabile să reziste oricărui timp artistic. Eminamente umanistă, tributară figurativului interpretat, datoare perenei recurenţe a frumuseţii egiptene, sculptura lui Mircea Roman, în această perioadă a modelor şi experimentelor, este şi clasică şi actuală prin stilistică, problematică socială, asamblare instalaţionistă, prin forţa de expresie a siluetei umane extrase din forma geometrică a ovalului, din trunchiuri de piramidă şi con, obţinute prin cioplire, prin colorare şi îmbinarea unor bucăţi de lemn prelucrate manual şi industrial şi transpuse într-un ansamblu cu o structură ce conferă o dimensiune apolinică formelor  bine organizate într-un sistem artistic bazat pe geometria euclidiană. Corpul, un butuc fără suflet, este umanizat, iar chipul activ manifestă o atenţie sporită faţă de un punct imaginar în faţa căruia  insistă cu privirea, devenind uneori staţionar asupra dramaticei lui interiorităţii. Mircea Roman a separat sufletul de trup. Sufletul are portret, mână şi aripi ca să se poată înălţa, iar trupul este format din sex, picioare şi din veşmântul ca o temniţă. Uneori corpurile par himere sub formă de piramide umblătoare, alteori ascunse fiind în veşmintele tubulare denumite „cutii umane”, lasă sufletul să respire parcă prin fereastra geometrică a unei cazemate.

Există un ritm determinat de inducerea unei modificări continue a stării de spirit a figurilor umane, prin plasticitatea ochilor concepuţi asemeni unor elipse cu pupila supradimensionată sau doar intuită, pe sculptor interesându-l expresia şi forţa privirii, dar şi rotunjimea şi senzualitatea sânilor armonizaţi cu forma capului şi cu cilindrul lemnului sugerând trupul, reflectând diferitele stadii ale evoluţiei biologice a omului. Femei tinere cu bustul gol, femei mature cu accente în sugestia cărnii tumefiate, cu tăietura dreaptă a perucii numită „nemes”, cu părul colorat parcă cu hena după cochetăriile vechiul spirit egiptean, cu fuste trasparente, conice sau piramidale, cu sistemul de careiaj rezultat din împletitura lemnului, care vibreză şi fragmentează expresiv suprafaţa sculpturii; apoi chipuri de bărbaţi care aduc cu figura artistului într-un soi de automimesis, fac din personajele cu sau fără mâini, cu aripi în cădere întregind trupurile ca o mantie, spectacolul unei lumi surdinizate dominată deopotrivă de misterul sexualităţii ca dialog cu propria fiinţă, dar şi de îngerul bun care trebuie să stea într-un colţ, nu în mijlocul casei.

Folosind mai nou albul, Mircea Roman a avut întotdeauna preferinţă pentru vermillon, pentru cleiul roşu PVC sau pentru vopsea, necesare accentuării  fragmentelor compoziţionale, dând un sens precis cromaticii folosite care înseamnă puritate, sânge, viaţă, pasiune…Sculpturile au dimensiuni diferite şi ne amintim în acest cadru de revelaţia pe care avut-o artistul în 1985 în tabăra de la Oarba de Mureş când a conştientizat importanţa dimensiunii monumentale a formei tridimensionale determinându-l să se orienteze spre un material mai uşor, lemnul. Stejarul sub forma parchetului de care făcea rost de la casele demolate din perioada ceauşistă, fibra mai moale a teiului şi plopului, salcia, frumoasa structură a jelutongului de Malaiezia şi lemnul refolosibil de la navetele de vin ori mahonul,  sunt texturi preferate. În aceste materiale a lucrat „Pieta” unde rememorăm orizontalitatea „Omului-barcă”, suferinţa, botezul ca scufundare şi reânviere, crucea rezultată din întretăierea corpurilor; „Autoportretul la 30 de ani”, „Autoportret la 40 de ani”, „Autoportretul la 50+1 ani” „Situaţie limită”, “Trup şi suflet”, “Oraşul”, “Viermele”, „Omul cu braţele întinse”, „Nevinovatul”, „Un om întreg”, „Omul pe dos”, „Fusta”, „Scara” etc.

„Omul barcă” sau „Personaj răpus” (9 m), este cea mai cunoscută lucrare a sa din Anglia. Aşezată pentru o perioadă de doi ani pe un ponton pe Tamisa în Hammersmith, personajul se îneca şi revenea la viaţă odată cu fluxul şi refluxul. Criticul de artă John McEwen de la The Sunday Telegraph comenta sculptura ca fiind o operă vie, genială, observând că locul său de amplasare impusese  şi un mod dramatic de a folosi motivul râului, concluzionând că „este un privilegiu pentru Marea Britanie ca un artist de talia lui Mircea Roman să trăiască şi să lucreze la Londra”.
„Omul barcă” nu este singular în ansamblul creaţiei sale. „Piramida căzută în nas” din Parcul de Sculptură al Fundaţiei „Interart Triade” din Timişoara, lucrare ambientală destinată călătorilor care doresc să aibă o clipă de răgaz şi meditaţie, se alătură „Cupei lui Ovidiu” de la Constanţa, compoziţiei „Memorial” în Şag, judeţul Timiş şi nu în ultimul rând  „magaziei cu suflete” sau „muzeului” „Dezorient Expres”, lucrare de sinteză cu 12 personaje, care îi reprezintă viziunea, proiect respins de Ministerul Culturii pentru participare la Bienala de la Veneţia. Expus la Edinburgh, la Muzeul Ţăranului Român şi la Bistriţa,  ansamblul a fost mediatizat sub numele de instalaţie sculpturală pentru prima dată de curatorul scoţian Richard Demarco. Culmea creaţiei sale de până acum, „Dezorient Expres” este, nu numai un portret de grup, ci şi un dialog între formule plastice şi estetice definitorii pentru viziunea artistului.

Această perpetuă încercarea de reprezentare a omului şi de înţelegere a fiinţei ţine în ultimă instanţă de ego-ul artistului şi se constituie în preocupări datând  din perioada de formare. La Liceul de Artă din Baia Mare, Mircea Roman l-a avut profesor pe Carol Kadar şi pe Natalia Grigore Sigărteu, iar la Academia de Arte „Ion Andreescu” din Cluj şi-a desăvârşit ucenicia sub îndrumarea lui Egon Korondi, trecând printr-o şcoală foarte bună care cultivă principiile clasice şi care i-a dezvoltat spiritul pentru valorificarea figurii umane ca măsură a tuturor lucrurilor. După absolvire, în 1984, fiind repartizat la Bucureşti la Întreprinderea Marmura ca cioplitor la normă, lucrând pentru scurt timp la machete pentru Casa Poporului alături de arhitecta Anca Petrescu, a început din 1986, să expună alături de Aurel Vlad, Darie Dup şi Octavian Pârvan, apoi cu pictorul Marcel Bunea, integrândus-se în efervesceţa artistică a capitalei anilor 80.  Apoi a câştigat Premiul pentru Sculptură al Trenalei de la Osaka în valoare de 80 000 de dolari, preţ de achiziţie, a obţinut bursa Delfina Studio, s-a stabilit la Londra unde a stat 14 ani, a fost prieten cu Paul Neagu, iar în 2007 s-a întors acasă. La Londra a vândut din expoziţii sau din atelier, lucrările sale au stat alături de cele ale lui Henry Moore şi John Bellany, putând fi văzute şi în locuri neconvenţionale. Însă experienţa cu „London Art” unde depusese proiectul „Dezorient Expres” pentru care a  obţinut punctajului maxim şi nealocarea fondurilor implementării acestuia nu a fost de bun augur determinându-l pe Mircea Roman să aducă lucrările în ţară începând cu anul 2005.

La scurt timp, în 2007, pe piaţa tranzacţiilor de artă din România, „Păpuşa sau femeia care nu e scândură” fusese adjudecată pentru 26 000  de lei de la un preţ de pornire de 15 000 lei, la Casa Monavissa, situându-l într-un top 10 al vânzărilor artiştilor de la noi, fiind singurul plastician contemporan licitat alături de Nicolae Grigorescu, Nicolae Tonitza, Theodor Aman, Gheorghe Petraşcu. Prin plecarea în Marea Britanie, despărţirea de România nu fusese definitivă, prin amabilitatea prietenului Mitică Cozma fusese prezent în expoziţiile din Bucureşti, iar lucrările sale au atras atenţia criticii de specialitate. Onorat de reputatul Adrian Guţă în contextul generaţiei 80, Mircea Roman are o identitate bine conturată în sfera creaţiei artistice contemporane. Aurelia Mocanu aprecia marea originalitate formală şi adâncul dramatism al sculpturilor, iar Doina Mândru afirma faptul că, în creaţia acestuia, se întrevede o „schimbare a canonului plastic”. Personajele sale asociate când cu un trib (Andrei Cornea), când cu propria imagine (Victoria Angelescu), se multiplică în zeci de figuri finite sau definite contextual prin diferite modalităţi de expresie, asociate de Corneliu Ostahie cu „o oglindă a eului devastat”. „Libere de erezia post-modernismului” aşa cum le prezenta Hipmag.ro cu ocazia expoziţiei personale de la Galateca din 2013, chipurile par specifice „tragediei contemporane” (Luiza Barcan) trăind aservite „unei forţe ce merge spre o formă de viaţă superioară şi liberă” (Maria Magdalena Crişan) cu toate că „spiritul a pierdut lupta cu trupul” după părerea artistului, motiv pentru care  Ioan T. Morar integra viziunea sculptorului în zona filosofiei artei în al cărei cadru remarcăm deschiderea spre universalitate pornită din ethosul autohton (Corneliu Antim).

Mircea Roman avea 32 de ani în 1992 când a câştigat Marele Premiu al Trienalei de la Osaka cu lucrarea „Suflet cu bube”, iar sosirea la Londra a acestui estic care nu avea nimic de spus nu a zdrâncinat în nici un fel credinţa în forţa artei sale referitor la care menţiona׃ „am considerat că este mai important să fiu eu însumi decât să fiu la modă”.
Marele câştig al lui Mircea Roman este identitatea artistică a operei sale, originalitatea, motiv pentru care, recunoscându-se pe el însuşi în sculpturile pe care le face, speră încă într-o echilibrare a lumii cu propriul destin׃ „ eu cred că până la urmă am să reuşesc”.