de Ana Amelia Dincă, critic de artă  

Mihail Mihalcea Poiana “a readus arta adevărată în faţa publicului din Călăraşi” . Aşa nota cronicarul în anul 1933 când putea afirma fără rezerve despre pictor că era un maestru al peisajului (J.G.Vasiliu, Vernisaj de toamnă, în Pământul, no.47-48, din 6 noiembrie 1933, p.2). Era firesc să fie aşa  fiindcă Mihalcea era un artist instruit şi acest lucru se putea detecta uşor la o primă analiză a imaginii, pentru că plasticianul controla compoziţia, atât estetic cât şi tehnic, fără rezerve faţă de ceea ce ar putea fi nou pentru preferinţa sa de a reconstitui lumea.
Născut la data de 19 ianuarie 1903 în comuna Poiana, în judeţul Ialomiţa, şi dispărut la Dragalina la 21 martie 1966, Mihalcea este pictorul interesat în primul rând de redarea condiţiei umane a omului simplu, fără perspective urbane şi în respect pentru pământul în care s-a născut, mai ales pentru frumoasa viaţă de la ţară. “Portretel ţăranilor din Bărăganul de ieri, cu venele dilatate de muncă şi arămite de soarele torid al câmpiei încinse, poartă în priviri tristeţea dar şi speranţa unei zile mai bune” (Giurcă, Marin, op.cit., p,151).
Acesta este testimoniul său asupra orizontului vizual câmpenesc care s-a concretizat în interesul pentru portretistică şi petru mediul etnologic al câmpiei. “Concertul campestru” este realizat într-o cromatică sobră, în contraste puternice de clar-obscur, compoziţia “Femei din Bărăgan” invocând un stil mai liber, o tuşă modernă în prezentarea îmbrăcămintei ţărăneşti. Capetele acoperite de broboade negre, vestele închise la culoare cu uşoare diferenţieri de nuanţă şi încremenirea surprinsă de artist în mâinile încrucişate, în privirile îngrijorate, sunt semnele ataşamentului său faţă de oamenii zonei în care trăia. Artistul pleda pentru originalitatea actului creator având o atitudine fermă împotriva imitaţiei pentru că “ar fi trebuit să ajungem la o artă mai complexă”. Deseori menţiona arta primitivilor care se găsea în răzleţe colecţii particulare şi muzee despre care vorbea cu nostalgia unei arte dispărute, respingând pictorii ce copiau modele vechi şi fiind tranşant în opinii când susţinea că individualitatea noastră naţională “nu înseamnă ciobănaşi sau care cu boi” lovind astfel în copiştii lui Grigorescu. Mihalcea oferă soluţia ideală celor lipsiţi de imaginaţie recomandând originalitatea începuturilor noastre străvechi, pledând în acest context pentru arta icoanei în care “se reflectă suferinţa poporului nostru”.
Modul cum acestea se relevă astăzi, ne dau impresia că artistul fusese un nostalgic după tot ceea ce însemna structură plastică şi lumină colorată rezultate din strălucirea luminii solare.
Mihail Mihalcea absolvise Academia de Arte din Bucureşti şi era unul dintre artiştii interesaţi de actul creator ca alternativă de a stabili traseul spaţiului solar al locurilor unde vieţuia, transformându-se într-un hermeneut al elementelor din imediate apropiere. Pictura de şevalet sau murală, laică şi religioasă, ilustraţia de carte, întregeau registrul preocupărilor sale de tinereţe. Încă de pe acum expusese cu succes la Salonul Oficial. Arta sa se afla în continuă evoluţie şi chiar de la cea de a doua expoziţie se observase un salt calitativ care a rămas consemnat în presa vremii.
Astfel, arta sa devine un comentariu la spaţiul spectral al Bărăganului evocat în expoziţiile personale de la Bucureşti, Călăraşi şi Buftea. Când nu picta, Mihalcea preda caligrafia şi desenul la Liceul „Ştirbei-Vodă” din Călăraşi, apoi la liceele din Buftea şi Câmpina.
Însă în anul 1933, publicistul J.G.Vasiliu anunţa la gazetă sub titlul „Vernisaj de toamnă”, a doua expoziţie personală de la Călăraşi a pictorului Mihail Mihalcea –Poiana care avusese loc pe data de 29 octombrie în sala Ileana. Lucrările expuse evidenţiau preţuirea artistului pentru „specificul ialomiţean”, ”dragostea ţinutului natal” şi „discreta frumuseţe picturală” a viziunii plastice. Articolul era ilustrat cu un desen în tuş reprezentând chipul artistului, de fapt acel portret pe care îl regăsim în mai multe numere ale publicaţiei Pământul şi care apare inclusiv în volumul „Portrete călărăşene” al lui Marin Giurcă. În afară de acesta, o reproducere după tabloul „Femei din Bărăgan”, aflat în colecţia avocatului Eugen Cealâc completează ilustrarea cronicii plastice a lui J.G.Vasiliu, care comentează cele 50 de piese originale expuse- „o beţie de lumini şi umbre, în care ochiul vagabondează setos, înfuriat de euritmia atâtor subiecte cuvântătoare parcă” (J.G.Vasiliu, Vernisaj de toamnă,în Pământul, an II, no.47-48, din 6 noiembrie 1933, p.2).

       Mihail Mihacea, Peisaj la Ciulniţa

Dintre lucrările expuse s-au remarcat „Acordul de ghitară”, „Prânz în Bărăgan”, „Marină”, dar şi suita de flori gândite în formula naturilor statice sau aşezate în câmpul compoziţiei după criterii personale, ceea ce constituia aportul său la problematica de concepere a tabloului. „Panseluţe”, „Verbine”, „Gladiole”, „Călţunaşi”, „Gălbinele” erau în centrul atenţiei pictorului atunci când dorea ca tonalităţile să fie aşezate în pastă suculentă, adeseori vibrată pentru obţinerea unor efecte plastice care să bucure sufletul privitorului. Dar pictorul era preocupat nu numai de peisaje şi flori, omul fiind în egală măsură subiectul preferat. „Nudul blond”, într-o splendidă atitudine, cu segmentele derivate din structura scheletului frumos armonizat cu masa musculară, presupunea un exerciţiu riguros de crochiu şi de studiu asupra anatomiei umane. În lucrarea „Racourci” problemele construcţiei academice erau rezolvate în acelaşi mod de menţinere a ansamblului în proporţiile corecte, plăcute privirii. În această expoziţie fusese prezentat şi un „Autoportret” expus la Salonul Oficial unde fusese remarcat. În anul 1934 presa locală anunţa “Pictorul Mihail Mihalcea Poiana pregăteşte o nouă expoziţie, în care va prezenta câteva pânze revelatoare”(Pământul , an III, no. 70/30 mai 1934, p.2) . Acest artist era preferatul paginilor ziarului Pământul din anii 1933-1934, desenul chipului său apărând periodic nu numai în legătură cu activitatea sa expoziţională, ci şi menţionat cu aprecieri  precum „un pictor al specificului ialomiţean” . Artistul era posesorul unei afectivităţi sporite pentru tradiţie, exprimându-şi opiniile foarte pertinente şi în texte care apăreau în ziarele timpului său, conferindu-i aerul unui teoretician: “Începuturile noastre în arta picturală s-au rezumat la icoane, desene ornamentale şi dispoziţii de culori pe ţesături, lăzi, cofe, furci şi mai pe toate obiectele şi îmbrăcămintele ţărăneşti”.
Însă una dintre cel mai frumoase compoziţii este un „Portret de bărbat” bust reprezentat frontal. Pălăria neagră acoperă capul şi umbreşte ochii persoajului care poartă o vestimentaţie simplă, specifică ţăranilor din zona dunăreană, formată din cămaşă albă  cu valoraţii şi vestă închisă la culoare. În tratarea fizionomiei, artistul a fost atras de ceea ce putea particulariza chapul: părul des şi negru, ochii abia licărind, nasul puternic al unui imaginat personaj preistoric, obrajii rumeniţi de căldura soarelui. În fundal un rezumat al microcosmosului reprezentat de gospodăria omului de la câmpie: copaci roditori, căpiţe de fân, case, definite generic cu ajutorul culorii. Uşoarele accente de lumină derivă din albul cămăşii şi pata de nuanţă deschisă a unui zid abia perceptibil. Lucrarea se caracterizează printr-o deosebită picturalitate întâlnită şi în „Portretul discipolului”, dar şi în tablourile „Apus trist”, „Cap de expresie”, „Ţăran din Bărăgan”, „La vânătoare”, „Concertul din luncă”. Aceste imagini constituie mai degrabă un periplu asupra vieţii omului din sud, veşnic împovărat de munca pentru existenţă. Tabloul „Tărănci din Bărăgan” ilustrase volumul „Antologia Bărăganului” al lui C.Fierăscu şi G.I.Neagu,  dar cu mult timp înainte, la gazetă  se anunţase că o pictură a lui Mihalcea va întregi estetica acestei cărţi. Aspectele surprinse de artist într-o manieră personală nu mai păstrează nici o aluzie la arta lui Nicolae Grigorescu, pictorul preferat de Mihail Mihalcea dintre marii săi înaintaşi. La vârsta maturităţii artistice se va stabili în comuna Dragalina, unde va continua să predea desenul la şcoala din sat. Perioada este benefică pentru propria creaţie, mai ales că acum se afla aproape de natura care i-a fost un permanent izvor de inspiraţie. În acest loc unde şi-a petrecut cea din urmă perioadă a vieţii, Mihail Mihalcea organiza anual expoziţii. Atunci se întâlnea cu prietenii şi se spune că artistul cu ochii albaştrii, de o bonomie cuceritoare, îi servea pe aceştia cu nuci şi vin şi era veşnic cu zâmbetul pe buze şi pregătit să acepte o glumă bună. Ştim din relatările timpului că tabourile sale se vindeau.
Reperele picturii lui Mihail Mihalcea sunt legate de existenţa omului simplu din Bărăgan. Restructurate cu ajutorul tuşelor elaborate în forme generice, aceste enunţuri plastice anulează orice distanţă între eu-l creator şi lume. Dacă privirea părăseşte tabloul căutând analogii, cu siguranţă va descoperi aceleaşi tipuri simbolice ale ţăranului, aceleaşi peisaje ale Ciulniţei şi Dragalinei ori malurile Borcei. Fiecare element evocat în propria-i glorie existenţială relevă preferinţa artistului pentru subiectul plastic care primează fără excepţie în creaţia sa modernă, sinceră, învăluită de mister.
Dar Mihail Mihalcea Poiana era priceput şi la pictura religioasă. Numărul ziarului Pământul , ediţia de Sfintele Sărbători Pascale din 1934, era ilustrată de pictor cu imaginea „Triumfului crucii”. La Slobozia artistul a realizat pictura murală a cavoului zidit de familia Matei Marinescu, care servea de biserică noului cartier slobozean, pentru că mănăstirea Sfinţii Voievozi era prea departe. Theo Copoiu (Copoiu, Theo, Pictorul Mihail Mihalcea-Poiana, în Pământul, anIII, no.81, din 8 noiembrie 1934, p.2) îi face o prezentare acestui pictor care a realizat pictura religioasă a ansamblului reamintind publicului cititor că Mihail Mihalcea avea tablouri primite la Salonul Oficial şi două expoziţii personale la Călăraşi. Pictorul avusese probleme cu arhitectura pentru că bolţile erau prost încheiate cu muchii ce au desfigurat portretele, iar jocurile  capricioase de lumină  îl împiedicau să obţină efectele plastice dorite. Însă ansamblul se caracterizeaza prin spontaneitate cromatică, “formele conturate, clădite pe volum, se decupează real” . Cupola altarului a fost împodobită cu imaginea Maicii Domnului alăturând aici “pictura nouă cu cea clasică, bizantinându-şi şi modelele pentru atât cât simţul artistic să nu sufere”  . Culorile se desfăşurau în suprafeţe largi, în tonalităţi de maron şi albastru sobru. Dintre scenele care au rămas întipărite în mintea contemporanilor „Pantocratorul” înconjurat de cei patru evanghelişti, domina imagina frescei. Alături de acesta, „Iisus în Grădina Ghetsimani”, „Punerea în mormânt”, „Răstignirea”, „Coborârea de pe cruce” erau cadrele care dădeau forţă dramatică interiorului. Pe registrele laterale ale pereţilor capelei au fost figurate portrete de sfinţi evocând în redarea chipurilor o “puternică expresie personală”  . Cronicarul a consemnat însă anumite elemente care supărau ochiul. Se pare că evangheliştii erau în “disonanţă coloristică”, datorită trecerii nepotrivite “de la tonuri aprinse şi fluide, la tonuri stinse sau la tonuri calme, sobre, cu pastă grămădită inegal” , dar evanghelistul Marcu, partea elevată a ansamblului, constituia cea mai reală şi mai expresivă figură . Pe bolta acoperişului în două ape, pe aceeaşi linie cu Iisus, contrastând prin concepţie şi colorit, a fost preamărit Sfântul Ioan Botezătorul “pictură de compoziţie, alegoric concepută. Linia d-lui Mihalcea deschide orizonturi, jalonează estetic într-o nouă şi savuroasă concepţie decorativă”  .
Un trebuie neglijată nici activitatea didactică a pictorului, care le insuflase elevilor săi dragostea pentru peisajul zonei. În vremea când profesa la Dragalina alcătuise un cor de copii şi adulţi ce făcea deliciul iubitorilor de muzică din localitate.
Dar înainte de toate, Mihail Mihalcea-Poiana a fost artistul în permanentă evoluţie, iar contemporanii cunoşteau acest lucru şi salutau activitatea sa, ori prin cuvinte elogioase ori cumpărând vreo lucrare, fiindcă se ştie, tablourile lui aveau succes la public şi se vindeau bine .