de Ana Amelia Dincă

Ionel Cojocariu este unul dintre artiştii cu cea mai flexibilă gândire în ceea ce priveşte relaţia forma-culoare în  ceramica sculpturală. Născut la Zvoriştea-Suceava în anul 1958 şi licenţiat al Academiei de Artă din Bucureşti la clasa profesorului Costel Badea, artistul este Membru al Uniunii Artiştilor Plastici din România şi profesor la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, Facultatea de Arte Decorative şi Design, Departament Master, Catedra Ceramică-Sticlă-Metal.

Ionel Cojocariu,„Maşina de tocat vise”,
metal, 8,52/3,5/7,5 m

Pe parcursul activităţii de creaţie, Ionel Cojocariu a obţinut mai multe premii, dintre care amintim: Premiul pentru ceramică „Mac Constantinescu” (1993), Premiul pentru tineret la sculptură al municipiului Bucureşti (1996),  Premiul pentru Ambient-Instalaţie la Simpozionul de sculptură în metal „Ion Vlad”, Călăraşi(1999),  Marele Premiu al U.A.P. la Salonul Anual de Artă (1999), Premiul pentru Ambient-Instalaţie „Artuborg”, Bucureşti (2002), Premiul III la Salonul Naţional de Artă „Brâncuşiana”, Târgu-Jiu, (2006). Ionel Cojocariu a participat la numeroase manifestări artistice de grup în ţară şi străinătate, şi-a deschis expoziţii personale în mod repetat, a participat la tabere şi simpozioane, iar lucrările sale se află în colecţii particulare şi de stat din ţară şi străinătate .
„Maşina de tocat vise” aflată în Parcul Central din Călăraşi, pe malul Borcei, demonstrează că diversitatea abordărilor sale se opreşte şi asupra metalului. Lucrarea ambientală este creată în cadrul Taberei de sculptură „Ion Vlad” de la Călăraşi, ediţia I, desfăşurată în intervalul 1997-1999. La  acestă manifestare au mai participat şi sculptorii Titi Ceară, Vlad Ciobanu, Vasile Ivan, Laurenţiu Mogoşanu, Sava Stoianov şi Gheorghe Zărnescu.

A visa cu ochii deschişi. „Maşina de tocat vise” a lui Ionel Cojocariu intră în categoria afectivităţii şi nu se referă la reverberaţiile somnului, ci la acea autoiluzionare a minţii în raport cu noi înşine atunci când visăm cu ochii deschişi. Distrucţia este uneori o formulă de disipare a lumii, de ascundere a  lucrurilor care ni se par negative într-o conjunctură oarecare. În acest sens, sculptura din metal a artistului Cojocariu produce o tensiune şi un joc poetic în dinamica rotirii ei, însăşi spirala sugerată prin contorsiunea barelor de fier anunţând traversarea bruscă a două universuri disparate. Conceptul artistului porneşte de la metamorfoza „Căii Lactee”, pe care o trece prin modalitatea personală de decriptare şi alăturare a două noţiuni, visul şi dispariţia lui, ce induc pe de parte starea de filosofare, pe de alta, starea de poezie, ambele relaţionate de iluzia specific umană. Forma de hipnoză impusă de visarea conştientă este dublată stilistic de o plasticitate condusă la extrem prin naturaleţea unor structuri metalice care dau impresia că au fost modelate cu uşurinţă prin arcuirea lor grafică.
Dinamica rotirii. Ieşirea din planul imaginaţiei şi manifestarea în zona tehnicului îi permite artistului avansarea unui dialog între universurile concentice. Procesul continuu de descompunere a clişeelor gândirii umane, visul şi tezirea la realitate,  configurează dispariţia şi efemerul, termeni prin care Ionel Cojocariu confruntă direct starea de beatitudine a omului cu lumea, prin utilizara materialului dur, peren şi rece al fierului, anunţând compatibilitatea sensibilităţii umane în raport cu acceptarea condiţiei de a fi om.
Halucinantul ritm al materialului evocat prin repetarea structurilor când circulare, când meandrate, conferă coerenţă dinamicii compoziţiei. Incubaţia viselor în materia latentă a metalului şi vârtejul în care acestea s-au spulberat, eliminarea coşmarului şi ipoteza că numai vieţile pot fi distruse şi visele nu, fac din abordarea artistului o lucrare preţioasă şi fragilă, compatibilă cu poezia universul interior uman.