Aurel Vlad: (ne)liniştea. Poetica unui atelier

de Remus Andrei Ion (text/photo)

Pe 27 martie, la Galeria Simeza, pe bulevard adică, sculptorul Aurel Vlad va aduna sculpturile noi pe care le-a modelat din tablă de zinc şi cositor în ultimele luni. Este o expoziţie aniversară despre care va afla mai multe orice trecător care o va vizita. Este o nouă poveste de la Adam şi Eva… dar nu numai atât. Pentru că Aurel Vlad revine mereu cu o poetică pe care cu greu o regăsim la un sculptor care se luptă cu buştenii, bronzul, fierul brut, foi uriaşe de tablă… Aurel îşi remodelează povestea necontenit şi este un privilegiu pentru noi că din când în când putem vedem fragmente din această poveste continuă. Sau să putem citi, tot fragmente din aceeaşi poveste… Citatele de mai jos sunt fragmente reale dintr-o poetică de gesturi şi gânduri, bucurii şi spaime, fiara din noi şi prietenia fără de care poate că nici nu am exista. Până pe 24 martie, lectură plăcută…

Cred în puterea gestului de a deveni artă. Cred în acele gesturi transmise de la începuturile vieţii, care exprimă emoţii, sentimente, pasiuni, stări, limite. Ele devin fiinţe pline de viaţă, care se sperie, vibrează, se luminează, dăruiesc, suferă sau se bucură. Astfel de gesturi devin simboluri ale bucuriei sau durerii, ale fricii sau curajului, ale binecuvântării sau distrugerii…

Un bărbat şi o femeie (Adam şi Eva?), cu braţul îndoit deasupra capului în momentul lovirii sau al apărării. Prima cu degetele desfăcute, mâna încordată, prinsă bine de trunchi, trunchiul gros ca un rezervor de pasiuni, înfipt pe picioare care îi dau stabilitate. Bărbatul şi femeia aceasta au cerut lângă ei şi alţi oameni cu alte gesturi. A urmat gestul implorării, al neputinţei, al durerii, al îmbrăţişării… Am lucrat doi ani căutând să mă apropii de gestul spaimei…

Nu trebuie să fii un bun cunoscător de oameni ca să descopri că fiecare om poartă cu sine o „fiară”. Ne sperie cel mai mult când o descoperim în noi şi când ne dăm seama că nu o putem controla, iar de alungat este imposibil…

Laboratorul meu este identic cu laboratorul oricărui sculptor. Atelierele noastre sunt la fel şi, poate, nu foarte diferite de cele ale unui coleg din Grecia antică. Avem aceleaşi gesturi, facem aceeaşi trudă, creăm cu aceeaşi bucurie. Ne leagă atât de multe, încât deosebirile nu se pot discerne. Iar dacă există deosebiri, despre ele vorbesc, mult mai bine, lucrările.
Si un interviu din 2012:
Aurel Vlad: „De cele mai multe ori, lucrările rămân în atelier răsplătindu-mă cu o bucurie tăcută pentru faptul de a le fi dat viaţă”

27 apr 2012 Ziarul Financiar/ de Daniel Nicolescu
Aurel Vlad: „De cele mai multe ori, lucrările rămân în atelier răsplătindu-mă cu o bucurie tăcută pentru faptul de a le fi dat viaţă”/

Aurel Vlad (n. 1954, Galaţi) a absolvit Institutul de Arte Plastice N. Grigorescu, Bucureşti, în 1984, la secţia sculptură (prof. Geta Caragiu Gheorghiţă, prof. Marin Iliescu). Din 2005, doctor în arte vizuale, UNA Bucureşti. Conferenţiar universitar la UNA Bucureşti şi decan al facultăţii de Arte Plastice, UNA, Bucureşti. Zeci de participări la expoziţii de grup, laureat al premiului Omnia pentru sculptură al Academiei române. Expoziţii personale în ţară şi în străinătate, din 1990 până în prezent. Lucrări de artă monumentală expuse în spaţii publice la Câmpulung Muscel, Sighetul Marmaţiei (Memorialul Sighet), Beratzhausen (Germania), Ploieşti, Bucureşti. Autor al unor lucrări de scenografie şi al volumului (2006) “Gestul în sculptură între expresie şi simbol” (Ed. Paideia). Ispitit mai degrabă de monumental, de gestul artistic larg, de cioplirea viguroasă a lemnului, Aurel Vlad nu ocoleşte nici sculptura mică, după cum nu este străin de niciunul din materialele din care se pot întruchipa forme, de la tablă şi bronz la lut şi ipsos. Dincolo de opera sa, consistentă, amplă, cu un profil puternic rezonant, care va vorbi peste timp despre autorul ei mai mult decât orice vorbe, rămâne însă personajul mai puţin vizibil, artistul din atelier, omul prezent, alcătuit de carne, oase şi duh. O figură umană aproape opusă lucrărilor sale cu vocaţie ciclopică, care a făcut din modestie, bună cuviinţă şi generozitate o artă al cărei brevet s-ar cuveni patentat.

– Ruxandra Demetrescu, vorbind despre sculptură în general şi despre creaţia dvs. în special, a ales să-l evoce pe Baudelaire: “Sculptura este mult mai apropiată de natură… brutală… şi pozitivă precum natura…” V-aş propune să ne întoarcem la decalogul lui Lessing, din “Laocoon”, care defineşte sculptura prin ceea ce nu este, sau, dacă vreţi, prin infirmităţile ei: “Poetul lucrează pentru imaginaţie, iar sculptorul pentru ochi. Acesta din urmă nu poate imita întreaga realitate decât rănind legile frumosului; nu reproduce decât o situaţie, în vreme ce poetul dezvoltă întreaga acţiune.” Just (dacă e să ne uităm la grupul Laocoon, care reproduce o situaţie din vastul poem “Eneida”), dar incomplet. Cum ar defini un sculptor din zilele noastre sculptura?

– Dincolo de mijloacele tradiţionale ale modelajului, ale sculpturii în lemn sau în piatră, ale turnării în bronz, dincolo de canoanele estetice ale diferitelor epoci sau curente artistice, există pentru fiecare sculptor un mod personal de a privi şi de a face artă. Asta face, cred, să existe o mulţime de definiţii ale sculpturii.

Pentru mine, sculptura este forma de manifestare a stării mele creative.

Prin volum, material, spaţiu, dau viaţă formelor care vin din lumea interioară sau din realitatea ce mă înconjoară.

– Deşi vă cunosc sculpturile de multă vreme (fie grupate în expoziţii personale, fie “rătăcite” în ieşiri de grup), nu am avut până acum ocazia să intru în atelierul dvs. care, pentru mine, este cel mai grăitor, mai intens sugestiv cu putinţă muzeu Aurel Vlad. Senzaţia este copleşitoare şi, oarecum, inedită. Totul stă acolo ca pentru a fi privit, deci ca în muzeu, dar hieratismul şi solemnitatea găunoasă a muzeului dispare. Obiectele pot fi atinse şi mângăiate, înţelese altfel decât cu ochii. V-aţi gândit vreodată la sculptură (ca să revenim la Lessing), ca la o artă pentru orbi?

Nu, nu doresc să lucrez forme care să fie văzute prin pipăire, pentru că sculptura este “esenţă” în formă, ea poate fi văzută şi tactil, dacă se doreşte acest lucru. Dar, un alt fel de a deschide ochii oamenilor mă preocupă în lucrul meu: îmi doresc să creez acele lucrări care să reuşească să “lumineze”, să creeze o vedere interioară chiar şi pentru aceia care se uită dar nu văd.

Ce înseamnă atelierul pentru dumneavoastră?

Este ceea ce este: spaţíu de transpunere al sculpturilor, spaţiu de expunere a lucrărilor, loc de întâlnire cu prietenii şi, în cea mai mare a timpului, laborator de creaţie.

Locul în care reuşesc să materializez intuiţiile, revelaţiile, întâmplările, locul unde trăiesc bucurii intense, dar şi momente mari de îndoială date de lucrul meu.

Poate, din această cauză, am de multe ori convingerea că atelierul este ”universul”meu cel pe care mi l-am dorit şi la care merg cu nerăbdare în fiecare dimineaţă ca să continui descoperirea lui.

Văd că modelaţi cu egală pasiune şi pricepere materiale dintre cele mai diferite. Aveţi, totuşi, o preferinţă? Şi, în continuarea aceleiaşi întrebări, care este cel mai prietenos lemn pe care-l ciopliţi? Dar cel mai evocator? Dar cel mai rebel?

Diversitatea lor vine din faptul că îmi aleg materialul din care să realizez o sculptură ţinând cont de starea, emoţia pe care vreau să o transmit.

Asa am lucrat “Aplaudacii” – 30 de personaje din hârtie de ziar din perioada ceauşistă sau, lucrarea “(Ne) Liniştea” – 21 personaje din tablă uzată prinsă cu pop nituri şi exemplele ar putea continua.

“Prietenos” cu mine şi cred că şi “evocator”, este lemnul de plop, uşor de îmbinat, de patinat şi de cioplit, destul de uşor încât să-mi permită să lucrez sculpturi de mari dimensiuni pe care să le pot transporta în expoziţii.

“Rebele” sunt toate esenţele de lemn în care am lucrat (peste cincisprezece soiuri), pentru că reacţionează la diferenţele de temperatură şi umiditate, putând să intervină neplăcut prin crăpăturile, torsiunile, curburile, etc., în expresia unei sculpturi.

Aţi executat vreodată comenzi pentru spaţiul public? Sau gândiţi, pur şi simplu, în parametri monumentali, sub impulsul inspiraţiei, iar achiziţia publică este ulterioară?

Lucrările pe care le-am pus în spaţíul public sunt compoziţíi ieşite din căutările mele de atelier. Ele au fost apoi achiziţionate şi transpuse în lemn sau piatră.

Aşa sunt “Cortegiul sacrificaţilor” de la Memorialul Sighet, “Isus cu viţa de vie”, “Joaca cu îngerul”, “”Izvorul vieţii”, “Coloana Mariei”, etc., montate în diverse locuri din ţară şi din străinătate.

Dar aştept încă “Marea provocare” pentru o lucrare de spaţiu public.

Aţi fost decan la UNA Bucureşti, dar şi membru în varii comisii de evaluare şi achiziţii. Prin urmare, nu toate raporturile lui Aurel Vlad cu lumea se stabilesc în atelier. În aceste condiţii, ce şanse are, în opinia dvs. vechea şi buna breaslă a UAP? Mai e un organism util, viabil şi fiabil?

Chiar dacă în ultimii douăzeci de ani, conducerile U.A.P. nu au fost la nivelul aşteptărilor membrilor ei, totuşi, Uniunea a reuşit să fie viabilă şi să ne reprezinte interesele în relaţiile cu autorităţile şi cu statul.

Cred că vremurile nu sunt pentru a risipi, pentru a distruge ceea ce este deja construit.

Dacă se va dori (şi dacă o să ne pricepem) se poate formula mai clar misiunea ei, astfel încât, acţiunile pe care le va întreprinde, să producă rezultate mai utile şi cu fiabilitate crescută.

Cum poate (dacă poate) noua revistă “Arta” să ajute breasla?

Citesc revista “Arta” de peste patruzeci de ani. Cred că în această perioadă am citit şi mare parte din numerele scoase dinainte de această dată, cele pe care le-am găsit în biblioteci sau la prieteni.

Pentru mine şi pentru generaţia mea, “Arta” şi “Secolul XX” au făcut parte din formarea noastră ca artişti. Am rămas cu o mare dragoste faţă de aceste reviste. Mă bucur de fiecare dată când le găsesc în rafturile librăriilor şi le citesc cu aceeaşi fervoare.

George Segal sau Rodin? Tinguély sau Brâncuşi?

Fiecare este important, fiecare îşi are locul în această formă de cunoaştere.

Eu încerc să ajung la ei, să le cunosc opera şi să o înţeleg.

Aşa cred că voi reuşi să mă descopăr pe mine, cel la care vreau să ajung şi pe care vreau să-l pun în lumină prin lucrările pe care le creez.

Văzut în perspectiva unei posterităţi îndepărtate, ce şanse credeţi că are un Takashi Murakami (probabil cel mai bine vândut sculptor în viaţă)?

Nu ştiu. Istoria are logica ei în a selecta pe cei de care să-şi aducă aminte sau nu.

Nu am încercat niciodată să desluşesc această logică, dar sper că, dacă voi putea să duc până la capăt drumul pe care am pornit, istoria va consemna acest lucru.

Ce lucrări (sculpturi) aveţi în lucru, ce proiecte aveţi în vedere?Se poate trăi din propria artă în România anului 2011?

Am avut trei expoziţii personale în ultima perioadă. Acum urmează o perioadă de lucru în atelier, de noi căutări şi cu noi lucrări. Acum se nasc noile proiecte, noile expoziţii pe care doresc să le deschid.

Sigur că această activitate ar trebui să-mi aducă şi bani, să-mi asigure un trai decent, o siguranţă a existenţei. Uneori se produce şi acest lucru.

Dar, de cele mai multe ori, lucrările rămân în atelier răsplătindu-mă cu o bucurie tăcută pentru faptul de a le fi dat viaţă.