Text/Photo Mihai Constantin

Maurice Mircea Novac m-a primit in atelierul său din centrul Bucureștiului cu eleganță și emanând stăpânire de sine, semn că aceste caracteristici îi sunt naturale pentru că le-am văzut și la Art Safari, acolo unde l-am cunoscut. Mi-a povestit pe îndelete strădania vieții sale și a scormonit cu agilitate pânzele pentru a le putea fotografia. Am plasat mai sus două momente care îl arată pe Novac în tinerețea sa. Un tablou realizat in 1986 și o fotografie din anii 90 în Barcelona.

Mircea Novac este unul dintre aceia care a evadat din experimentele securisto-neocomuniste ale anilor 90 din România. Încă din primele luni dupa decembrie 89 și-a luat familia și a cerut azil politic în Olanda. În țară pictase abstract, icoane sau diverse teme figurative. În Occident avea să își câștige traiul și libertatea datorită hiperrealismului, gustat de colecționarii europeni din portofoliul unei galerii găsite printr-o șansă de destin. A intrat pur și simplu în ea încercând să plaseze cele cateva lucrări mici cu care plecase din țară. Norocul acesta s-a transformat într-o colaborare de 17 ani și în muncă întru folos reciproc. Novac privește cu nostalgie spre vârful de cotă pe care îl atinsese la Londra sau Maastricht. A trebuit să se reajusteze realităților redefinite de criza de la sfârșitul anilor 2000.

În Olanda nu a putut rămâne pentru că nu i s-a acordat rezidență permanentă. A revenit în țară dar ca om schimbat și cu perspective continentale. Această experiență de viață îl face pe Maurice Novac parcă din alt loc. Astăzi este reprezentat de o galerie germană a unei românce dar se bizuie foarte mult pe ceea ce a învățat el însuși in Occident. A abandonat hiperrealismul pentru că simțea că nu îl mai reprezintă. Se regăsește acum într-un figurativ cu accente expresioniste și se delectează cu ocazionale pânze din vecinătatea expresionismului abstract. Își respectă munca într-atât încăt picteaza numai în ulei pe pânze aduse de la Paris și întinse în România pe cele mai solide și elaborate șasiuri pe care le-am văzut eu vreodată.

A fost o vizită ca în altă lume care mă face pe mine să mă tot mir de faliile de frumos și excepțional care coabitează cu banalul sau chiar urâtul socio-politic românesc. Îi mulțumesc lui Mircea că, vreme de un trabuc, m-a ajutat să evadez.