de Corneliu OSTAHIE

Asociată constant de către mai toți comentatorii săi, într-un mod pe care l-aș considera inevitabil, cu suprarealismul, sub diversele lui manifestări, de la cele fantastice la cele metafizice – fiind citate în acest sens nume „grele”, precum Giorgio de Chirico, Rene Magritte, Salvador Dali, Leonor Fini, Pierre Roy –, pictura Ruxandrei Papa se cere interpretată într-o cheie mai subtilă, ale cărei capacități de decriptare a sensurilor intenționat ocultate sau, dimpotrivă, ascunse prin însăși natura alambicată și uneori misterioasă a limbajului plastic utilizat trebuie să răspundă unor întrebări menite să evidențieze cu maximă claritate atât diferențele specifice care o delimitează de prestigioasa tradiție frecvent invocată, cât și oportunitatea resuscitării din perspectivă personală a acesteia din urmă în actualul context cultural, dominat în mod evident de alte paradigme ideatice și estetice.
La prima vedere, operarea unor astfel de circumscrieri pare o sarcină destul de dificilă, însă dacă ne vom apropia cu atenția cuvenită de ceea ce reprezintă constantele creației Ruxandrei Papa vom observa că demersul său este dictat de natura reflexivă a eului propriu, majoritatea compozițiilor sale pornind nu de la intenția de a crea o scenografie în care straniul să fie pus cu ușurință în evidență și nici de la distorsionarea deliberată a proprietăților comune ale realului prin ruperea lanțului cauzalităților și introducerea în ecuația acestuia a hazardului, ci de la necesitatea investigării acelor universuri potențiale spre care se îndreaptă speranța profund umană de regăsire în parametrii originari a perfecțiunii pierdute sau doar rătăcite prin meandrele evoluției.
Cu alte cuvinte, așa-zisul suprarealism al pictoriței nu-și are rădăcinile în abisurile însingurării/alienării, nu reprezintă o formă de refuz al lumii concrete și de evadare în imperiul imaginației ori un simplu joc superior cu ipotetice sfere celeste, ci este în mod efectiv o soluție proprie la problema accederii pe calea cunoașterii raționale, slujite de mijloace artistice, la alte niveluri ale ontosului decât la cel îndeobște cunoscut de toată lumea. Din această perspectivă, aș îndrăzni să definesc lucrările Ruxandrei Papa (mai precis, o parte a acestora) ca fiind reprezentări secvențiale ale unei cosmogonii subiective în care artista încearcă să dea desăvârșirii un chip cât se poate de plauzibil insuflând plăsmuirilor sale energia subtilă a visării cu ochii minții larg deschiși, alături de o discretă notă de romantism vizionar.
Pe de altă parte, nu este de neglijat faptul că în ultima perioadă de timp pictorița și-a schimbat registrul compozițional, aplecându-se insistent asupra celui de factură hiperrealistă, aspect de care nu trebuie să ne lăsăm însă păcăliți, de vreme ce în spatele său nu se află nimic altceva în afara aceleiași neostenite căutări a perfecțiunii. Grija extremă, aș spune chiar obsesia pentru acuratețea execuției tehnice, la care se adaugă propensiunea spre acele laturi ale indeterminării și incongruenței datelor realului care se cer mai degrabă clarificate decât puse la baza unui discurs de tip fantastic sau magic, imprimă ansamblului lucrărilor din această categorie aceeași amprentă specifică abordării ontologice a idealităților susceptibile de o iminentă obiectivare pe care am identificat-o în creația sa precedentă.
Dar, nu aș vrea ca, insistând prea mult asupra acestor chestiuni de ordin conceptual, să las impresia că Ruxandra Papa ar fi mai întâi un filosof al existenței și abia apoi pictor. Aspectele pur teoretice la care m-am referit țin fără doar și poate de personalitatea și de natura talentului său și – suspendate într-un plan de maximă generalitate – ele s-ar fi concretizat cu siguranță în mod similar și dacă artista ar fi abordat un alt tip de limbaj, cum ar fi fost cel literar, de exemplu. Revenind însă la ceea ce este cu siguranță Ruxandra Papa, pictor adică, nu putem să nu amintim de solida sa formare profesională și de experiențele fructuoase pe care ea le-a avut de-a lungul timpului studiind arta Renașterii italiene și a celei flamando-olandeze (după cum nota, într-o prezentare pe care i-a făcut-o cu prilejul unei expoziții personale, Vasile Florea). Urmând, după absolvirea Institutului de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din București, o serie de cursuri de restaurare a picturii de șevalet organizate de Ministerul Culturii și de Muzeul Național de Artă al României, precum și unul de restaurare și conservare a picturii pe lemn la J. Paul Getty Museum, Malibu, California, artista a deprins și aprofundat tehnici care i-au slujit de minune în nuanțarea și consolidarea propriului demers plastic. Mai mult decât atât, cunoașterea temeinică a creației micilor maeștri olandezi i-a permis să interpreteze într-o manieră personală mecanismele acelor abia observabile clivaje și inadecvări compoziționale care stau la baza fragilei ei ambiguități, pe care au speculat-o ulterior suprarealiștii – în fond, o sumă de efecte stilistice pe care ea le-a  utilizat de asemenea în multe din lucrările proprii.
În ceea ce privește problema poziționării picturii Ruxandrei Papa în contextul direcțiilor și căutărilor stilistice actuale, este  – cred – limpede faptul că ea se situează de partea acelor construcții tematico-stilistice rotund definite, ce nu mai pot fi puse sub semnul dubitației și care reprezintă ancorele solide ale fenomenului plastic contemporan, în jurul cărora se manifestă mai mult sau mai puțin zgomotos ori riscant inerentele experimente, interpretări ultrarafinate și exagerări grosiere după consumarea cărora se vor individualiza și impune următoarele repere majore ale acestuia.
Cât despre oportunitatea readucerii în actualitate a unui asemenea gen de artă picturală, care se revendică de la surrealiști, fără a se abandona însă cu totul în mrejele retoricii lor stranii și pe alocuri extravagante, nu este cazul să ne facem niciun fel de probleme : este, după cum ar spune englezii, un tip de artă „evergreen”, nesupusă eroziunii vizibile a timpului și oricând binevenită.