Imagini din 2014, un interviu din 2000. Cele doua elemente care compun acest articol se impletesc ca o punte peste timp. Textul aparține Gabrielei Bidu, imaginile sunt realizate de Mihai Constantin. Fișa artistei o găsiți AICI.

Galeriile “L’OEIL” din Bruxelles, Galeria “Vendome Rive Gauche” din Paris şi “Vendome” din Bruxelles, Galeria “Edison” din Haga, Galeria “La Sculpture” din Munchen, Galeria “Sala Gaudi” din Barcelona şi Galeria “Casa Unica” – Khocke – Heist (Belgia) sunt doar câteva din prestigioasele galerii în care plasticiana Cornelia Moldoveanu a expus în ultimii ani şi care au consacrat-o în circuitul european al Artei. în acelaşi timp, prezenţa creaţiilor sale în importante saloane internaţionale de artă cum ar fi cel de la Nisa, Cannes, Marsilia, Monte Carlo, dar şi la concursul internaţional de ceramică de la Mino – Japonia, au făcut din Cornelia Moldoveanu un artist cunoscut şi apreciat şi dincolo de hotarele ţării.
Artista a realizat opere din sticlă, ceramică şi porţelan, combinate cu metal printr-o tehnică originală. Ea  alcătuieşte  o lume de personaje misterioase, emblematice, care ilustrează tot atâtea stări de spirit. Este un univers colorat, transparent, scăldat de lumini şi umbre, plin de har, care cucereşte privirea şi spiritul.
Recent, participarea Corneliei Moldoveanu cu aproape 30 de creaţii, pentru a treia oară, la Salonul Internaţional de Artă de la Nisa a reprezentat un nou success al lucrărilor sale care au rămas să amintească de un artist roman în multe case din cele mai diferite colţuri ale lumii. La întoarcerea acasă, artista m-a primit în plăcutul său atelier dintr-o veche casă boierească a Bucureştiului şi în timp ce mâinile sale meştereau întruna câte ceva, am purtat o scurtă discuţie despre artă şi problemele ei în lumea de azi.

– Cornelia Moldoveanu, cum ai ajuns artist european, adică o prezenţă permanentă în galeriile şi saloanele de arta cele mai selecte din Occident? Pun această întrebare pentru că personal cunoscând răspunsul, consider că poate fi pilduitor pentru mulţi alţi artişti-confraţi.
– După cum ştii, cu mulţi ani în urmă, am considerat că trebuie să fac ceva pentru a-mi lua destinul în propriile mâini. Aşa că mi-am luat lucrările şi m-am suit în maşină (dacă o pot numi aşa căci era vorba de un Trabant) şi am pornit spre Paris. M-am prezentat într-o serie de galerii, le-am spus că sunt un artist român şi le-am arătat lucrările. Nu a fost nevoie de altceva. Mai greu, consider, este drumul până aici şi hotărârea în sine.

– Cum ai ajuns la tehnica prin care îti realizezi creaţiile?
– După absolvirea Institutului de Artă am făcut ceva mai deosebit faţă de cutumele celorlalţi. Am hotărât că cel mai potrivit pentru meseria mea ar fi să lucrez într-o secţie de creaţie a unei fabrici de sticlă şi porţelan. Asta am făcut un timp. Mi-am perfecţionat tehnicile, am acumulat experienţă în coloristica materialelor şi tot în urma acestor activităţi s-a născut şi tehnica mea de lucru de azi care, fireşte, este un secret profesional.

– Cornelia Moldoveanu acum o să te întreb câte ceva despre geneza personajelor tale. Făcute din sticlă, porţelan şi metal, întruchipează ele o suită anume de stări existenţiale?
– Da, într-adevăr, este exact ceea ce mi-am propus. Fiecare dintre personajele mele reprezintă emblema unei stări de spirit. Poate să fie încântare, graţie, relaxare dar mai curând derută, crispare în faţa evenimentelor vieţii pe care le cunoaştem prea bine cu toţii. Istoria noastră ne oferă, nu-i aşa, destule motive de îngrijorare şi chiar de perplexitate. Dacă le aduni pe toate la un loc, aceste personaje pot alcătui un portret robot al societăţii de azi.

– In ultimii ani, biografia ta de artist s-a îmbogăţit cu o nouă preocupare, cea de galerist şi organizator de inedite evenimente expoziţionale. Cum se împacă cele două activităţi: cea de creaţie cu cea pragmatică, de manager?
– Greu, foarte greu. Deşi se referă la acelaşi domeniu sunt diferite prin tipul de efort necesar. Pentru mine este, însă, aproape ca o datorie faţă de arta noastră, pe care o consider dintre cele mai valoroase din lume. Este, din păcate, prea puţin cunoscută şi ca atare, puţin apreciată.

– Ar fi trebuit să te întreb mai întâi cum ţi-a venit ideea de a organiza o galerie de artă în incinta cunoscutului Hotel Bucureşti şi acum în elegantul Hotel Crowne Piaza Flora?
– La începutul anilor ’90, când am început să fiu prezentă permanent cu lucrările mele în galeriile occidentale am avut, nu o dată, ocazia de a surprinde mirarea admirativă a unor personalităţi de acolo şi chiar a publicului larg în faţa lor. Şi cum ştiam ce fac colegii mei pictori, sculptori, graficieni, am simţit că trebuie să întreprind ceva pentru ca arta noastră să fie cunoscută. Pe de altă parte, mă întrista profound faptul că românii erau cunoscuţi numai prin copiii străzii şi alte sumbre aspecte. Am vrut într-un fel să echilibrez imaginea. Aşa că am iniţiat acest lanţ de galerii “Pontica”. Ele sunt gândite în aşa fel, încât cei care vin în România sa aibe imaginea artei noastre cât mai la îndemână, ca să spun aşa. Căci ei sunt personalităţi, oameni de afaceri, foarte ocupaţi care n-au vreme să viziteze oraşul sau vreun muzeu de artă românească contemporană. Aşa că am reunit în aceste galerii creaţii reprezentative. Să dau doar câteva nume: Ion Sălişteanu, Marcel Chirnoagă, Elena Uţă Chelaru, Corneliu Vasilescu. Şi întotdeauna vizitatorii din afara ţării au fost surprinşi şi incitaţi. Astfel, faptul că undeva în lume pe un perete sau un raft stă o creaţie românească consider că este o oportunitate în favoarea imaginii ţării.