Îmi place enorm să scormonesc prin amintiri, cutii nevăzute de lumină și sertare cu aer stătut. În ciuda filosofiilor care propovăduiesc prezentul absolut, eu cred că ACUM-ul este totuși o consecință a altor infinite ACUM-uri de peste umăr. Așa că m-am bucurat când pictorul Ion Grigore a desfăcut câteva pachete cu fotografii alb negru ca să mă tragă dupa el în zilele tinereții sale. Totul a pornit de fapt de la descoperirea pasiunii comune pentru fotografie și de la un autoportret care stă – și va rămâne acolo câte zile o avea stapânul său – în holul atelierului bucureștean pe care l-am vizitat recent. Citindu-i biografia pe care o găsiți aici, mi-am dat seama că indiferent de cât de departe și de îndelungat va călători Ion Grigore de Bucovina sa natală, ea, Bucovina, nu se va îndepărta niciodată prea mult de acest plastician care “fredonează” recurent și aproape melancolic imagini întipărite în mintea sa din primii ani ai copilariei și tinereții. Cu un desen riguros, vădit și voit plasat în vecinătatea naivului, și cu o tehnică point-ilistă care aruncă parcă întreg universul într-o eternă după-amiază toridă, Ion Grigore a găsit rețeta plastică și semnătura stilistică pentru a fi recognoscibil și apreciat. Pânzele sale sunt companioni atât de cuminți sau de tulburători pe cât îi dorește privitorul.

Împart cu plăcere aceste cadre care ne vorbesc despre un Ion Grigore mai de demult dar care te privește și azi prin ochi de azur.

text/foto de Mihai Constantin