Petru Botezatu, un artist cosmopolit

de Ana Amelia Dincă
Autodefinindu-şi viziunea în contextul unor „lumi multiple”, relevate de imaginaţie, Petru Botezatu ne împărtăşeşte direcţia vocaţiei sale creatoare: „picturile mele pot fi percepute ca făcând parte dintr-o suprarealitate şi par fantasmagonice”. Astfel, practicând o artă cu trăsături specifice, rezultat al confruntării artistului cu experimentele plastice ale căror conţinuturi sunt asimilări, permutări, regăsiri ale gândirii personale în contact cu diferitele  experienţe tehnice, vizuale şi imaginare, definind totalitatea existenţei umane, plasticianul s-a confruntat cu un destin care l-a determinat să penduleze între mai multe spaţii geografice (România, Canada şi S.U.A) şi să  practice o pictură formată din acumulări stilistice transpuse original în compoziţii foarte diferite, uneori în mai multe maniere, motiv care ne determină să îl   evocăm în termenii omului şi pictorului cosmopolit, a cărei sursă creatoare este corelată cu modul dramatic de a contempla lumea, dar şi cu percepţia poetică asupra acesteia, la un moment dat.
Aparent diversă, dar în esenţă unitară, opera vastă îl defineşte pe Petru Botezatu drept un artist practicant al tehnicii în acrilic pe pânză, al picturii religioase, adică al icoanelor canonice şi necanonice, tratate ca nişte imagini spirituale şi nu neapărat ca obiecte de cult, al frescelor de tendinţă neobizantină, al acuarelei şi desenului, ce descriu, în termenii unui vocabular plastic, ideea autoiluzionării în căutarea fericirii pierdute.
În cadrul artei sacre, remarcăm îmbogăţirea imaginilor cu ornamentaţia sculpturală având forme geometrice şi vegetale, alăturate contrastelor de culori vii, care să bucure privirea enoriaşului venit să se roage, să spere şi să se pocăiască pentru faptele sale lumeşti. Această preferinţă pentru ornament prezentă uneori şi în lucrările laice, accentuează formele, conferindu-le o frumuseţe aparte, iar eclerajul face să se topească lumina divină prin ferestrele arhitecturii, compoziţiile convenţionale şi simbolice respectând canoanele ortodoxiei şi lăsând să se întrevadă frumoasa liniatură elenistică a drapajelor, cu simplitatea ei monumentală, de un echilibru şi o armonie ce induc stări de linişte sufletească şi emoţie dramatică. Culorile terne ale frescei medievale sunt înlocuite cu nuanţe puternice, dar delicate şi luminoase, având limpezimea boltei cereşti.         Însă problematizarea identităţii  creatoare se extinde şi la suprarealismul picturii de şevalet, pe care îl identificăm ca tendinţă în ciclul de lucrări „Imaginaria”, format din trilogia „Metafore”, „Muzica sferelor” şi „Viziuni interstiţiale”, inclusiv în nenumărate desene unde onirismul lui Petru Botezatu este determinat de aglutinarea de personaje, de fantasticul lumii imaginare care creează stări, atitudini, spaţii ale căror sonorităţi sunt date de mişcarea şi de dialogul personajelor cu elementele naturii, cu o cromatică ce concentrează în ea sentimente şi trăiri contradictorii.
Pomul vieţii este un simbol recurent în creaţia lui Petru Botezatu, la fel preocuparea pentru devenirea umană. Orice scenă pare a avea o continuitate în celălalt tablou, oamenii parcă îşi spun poveşti, iar caracterul esoteric predomină şi alungă subiectul în afara timpului, acolo unde este proiectat şi pitorescul vieţii de la ţară. Acesta se concentrează în seria de desene, dar şi în imaginile care au facut obiectul primei expoziţii personale din Bucureşti inspirată de folclorul şi mitologia românească, artistul integrându-se prin reluarea originală cu accente stilistice de pictură naivă, a unor motive, în substanţa autentică a culturii populare.
În alb şi negru, grafierile lui Petru Botezatu reflectă trei coordonate de abordare. Una priveşte aceeaşi notă suprarealistă în care imaginarul lasă la vedere puterea de fabulaţie a minţii, alta, în care viaţa omului de la ţară este prezentată în contextul existenţial al preocupărilor zilnice, iar cea de a treia direcţie denotă capacitatea de desprindere de figurativ şi de creare a unor forme abstracte care denunţă invizibilul. Zona graficii este completată de acuarele reflectând puterea universurilor imaginare de a interfera,  înscriindu-se ca abordare în aceeaşi viziune personală a artistului. Petru Botezatu a pictat biserici toată viaţa şi influenţa stilului picturii murale este vizibilă în organizarea unor compoziţii după structura icoanelor („Marele lab”, „România mitică”, „Viaţa secretă a femeilor”, „Zeitate solară” etc.) organizate în două registere, cu gruparea personajelor în perspectivă izocefalică, pe fondul unei naraţiuni imaginare.
Petru Botezatu a abordat şi ilustraţia de carte, „Pastelurile” poetei Constanţa Buzea fiind de menţionat în acest context.
În mod excepţional, artistul intervine cu elemente noi pentru a înfrumuseţa ansamblurile concepute. Pietrele, statuetele şi colonetele fac din compoziţiile sale lucrări neconvenţionale sau care le apropie de altarele gotice. Fără a constitui o preocupare constantă, realizarea unor frize care înconjoară imaginea centrală, ramele pictate care continuă povestea din tablou, ecouri ale tapiseriei în aplicarea mijloacelor de expresie cu o cromatică ce aminteşte căldura firelor de ţesut, dar şi organizarea compoziţiei după criterii care îmbină cuceririle estetice ale istoriei artei, determină capacitatea artistului de a aplica divers şi inedit mijloacele de expresie.
Constantin Prut, Dan Grigorescu, Tudor Octavian au cuprins în cronici activitatea şi viziunea pictorului care, în intervalul 1972-1976, a putut fi remarcat, ca expozant, în sala Fondului Plastic din cadrul Filialei Artiştilor Plastici din Ploieşti, dar şi în spaţiul de expunere al Teatrului de Comedie din Bucureşti.
Formele echilibrate ale artei sale, cu tendiţe de efilare şi tentă expresionistă, rezultată din liniile şi tuşele de culoare rafinată, exaltă experimentele artistului din sfera acuarelei şi desenului, a picturii de şevalet şi a celei murale, în încercarea de recuperare a imaginarului personal într-un mod analitic, dar original.