Printre bucuriile pe care mi le-a provocat Artindex de-a lungul timpului, imediat sub supremul privilegiu de a cunoaște oameni diverși, interesanți sau de-a dreptul definitorii pentru destinul meu, se plasează surpriza de a constata că firele lungi și nevăzute ale internetului ajung la destinatari nebănuiți. Iar ceea ce urmează mai jos este tocmai un episod de această natură. Fiul pictorului Lazăr Ghelman, René, a deschis o corespondență al cărei apogeu este – deocamdată – biografia pictorului uitat laolaltă cu mulți alții în țara sa natală. Cu mulțumiri, diseminez povestea cu cititorii Artindex. (Mihai Constantin)

Un pictor român: Lazar Ghelman

1887-1976

de René Ghelman

“Lazar Ghelman, artist pictor roman, s-a născut în anul 1887 la Galaţi, într-o familie de evrei   veniti de mult timp din  Latvia in Romania.  Încă fiind  foarte tînăr, el a arătat înclinaţii către arta picturii. Pentru a-si dezvolta si desăvîrşi talentul, familia l-a trimes la studii la vîrsta de 18 ani, la Berlin unde a frecventat cursurile Academiei de Arte din Charlottenburg (1905-1906), apoi la München (1906-1908) la Academia Haberman si Jank. Aceasta perioada a formaţiei sale l-a pus în contact cu un reprezentant cunoscut al vremii al curentului  impresionist, pictorul Max Lieberman.
În anul 1908, a obtinut o bursa de mai mulţi ani din partea  D.B. (Dresdner Bank) si si-a putut continua astfel studiile  la Paris unde, la Academie Julian si la École Superieure des Beaux Arts (1908-1913), sub îndrumarea pictorului Fernand Cormon s-a produs inceputul cristalizarii personalitatii sale, marcate de ideia “pleinairismului”. În aceasta perioada si-a expus unele lucrări la Paris la Salon d’Automne si la Societé des Artists Français si mai apoi a expus tablouri la Milano – Monza, unde a primit premiul Ritratto Feminille, iar mai tîrziu o menţiune de onoare la Paris.
Anii petrecuti în Franţa, în călătoriile sale în Bretagne, Belle-ile-en Mer, si în împrejurimile Parisului, i-au prilejuit definirea stilului sau personal ce-l va caracteriza de-a lungul vieţii.
În anul 1916, la începutul celui de-al doilea Război Mondial, se afla la în Germania si, deoarece Germania se afla în război cu România, tata, fiind cetăţean roman a fost ţinut  prizonier civil pe toata durata războiului, si a fost internat în lagărul dela Holzminden.
La terminarea războiului in 1918 a fost eliberat si, la Berlin, unde ar fi vrut sa-si pună bazale carierei sale artistice, a întîlnit o tînăra blondă si frumoasă germană, Clara, cea care urma sa fie mama mea, cu care în scurt timp, în 1920 la Charlottenburg, s-a căsătorit. A fost o dragoste care a ţinut toata viaţa. Familia Clarei, parintii August si Charlotte, neacceptînd aceasta căsătorie a fiicei lor cu un evreu, i-au determinat pe tinerii căsătoriti sa-si schimbe drumul vieţii, si au început o lungă călătorie spre România, trecînd mai întîi prin frumoasa Italie.
Aici, la San Remo, în 1922 au avut primul lor fiu, Dorio. Si drumul către noua si necunoscuta  tara pentru mama si patria tatălui meu a continuat. În 1923 s-au stabilit în România si mama a fost primită cu toata căldura în noua ei familie, a cărei limba nu o cunoştea, dar care nu după mult timp a reuşit sa o stapaneasca. Noua ei patrie  nu a mai parasit-o niciodata si dragostea ei de plaiurile, muntii si marea tarii au intrat profund in inima ei.
Au avut un al doilea copil Leonard, care din pricina unei epidemii a murit înainte de a împlini un an.
În 1925, al treilea copil, René, a intrat în viaţa si acesta am fost eu. Mi-au dat numele René in amintirea bebeluşului lor decedat.
Asa a început viaţa de artist si cariera tînărului pictor G.Lazar, cum isi va semna de-acum încolo tablourile, probabil pentru a da o nuanţă mai autohtonă  numelui sau în acea perioada în care manifestarile rasiste continuau sa existe. A fost o cariera cîtuşi de puţin netedă, dacă luăm în considerare multiplele dificultăţii pe care trebuia sa le înfrunte un artist în acea perioada, caracterizată nu numai de depresia economică ci si de alte multiple conditii, pentru menţinerea familiei sale.  
In incercarea de a-l defini pe artistul G.Lazar as putea deosebi unele caracteristici ale picturii sale. Datorata structurii interioare, de a privi intotdeauna partea buna a lucrurilor, structura care s-a răsfrant si în felul cum vedea si aprecia lumea, si care  în cele din urma au avut ca rezultat  artistic  tablourile sale, s-a facut evidenta  atracţia sa determinanta către impresionism. Jocurile subtile de lumina, culorile în tonuri calde, transparenţa elementelor naturii, aerul, apa si întîlnirea lor cu corpul omenesc în bătaia soarelui, au format cadrul în care s-a materializat spiritul sau deschis si optimist .
O lungă perioada din viaţa sa a preferat sa-si exprime aceste caracteristici prin picturi în tehnica pastelului. Era o tehnica ce i se potrivea; putea reda în pastel atît culorile delicate ale naturii, ale corpului omenesc, sau structura diversă a obiectelor ce le alegea ca subiect. Utiliza estompa si culorile pastel produse de marca  Lefranc, pe care le aplica  pe un suport adecvat, hîrtia Canson. Cele mai multe tablouri din aceasta perioada sunt făcute în aceasta tehnica. Acest material pe care tata îl folosea, îl prefera deoarece tehnica aplicariii culorior de pastel  cu estompa era favorizat de structura hîrtiei Canson, prin faptul ca menţinea culoarea fără a mai fi nevoie de un alt element chimic, un fixativ, care, dacă ar fi fost aplicat prin pulverizare ar fi deteriorat fineţea nuanţelor la care tata ţinea atît de mult.
Desigur însă ca lucrările trebuiau protejate si nu lăsate sa fie deteriorate de agenţii exteriori si de acea pastelurile lui erau expuse întotdeauna sub sticla.  
Tehnica aplicării culorii pe materialul de suport, pînza sau carton, cu ajutorul culorilor de ulei a fost o alta perioada in arta tatălui meu. Si aici pot desprinde doua aspecte: primul ar fi aplicarea culorilor de ulei cu ajutorul pensulei, pensule ce trebuiau alese după natura suprafetelor ce trebuiau sa fie viitoarea opera. De cele mai multe ori suportul era pînza, un material textil anume produs pentru a permite difuzarea materialului, respectiv a culorilor de ulei si care era în general neted; structura ţesăturii pînzei era totusi evidenta si tata, ca si cei mai mulţi artiştii, o foloseau tocmai pentru a da materie tabloului.
Suportul de carton, material oarecum rugos, necesita o aplicare diferită de modul aplicării cu pensula, iar tata folosea adesea aceasta metoda, tocmai pentru a da lucrărilor sale un aer de spontaneitate, neacoperind perfect toata suprafaţa tabloului, ci lăsînd unele spaţii libere, suscitand in acest fel imaginatia privitorului pentru a completa virtual imaginea, efect ce aduce cu sine un caracter de atracţie către opera prezentată.
În afara de folosirea pensulei la aplicarea culorilor pe carton, uneori, si asta mai ales către ultima perioada a vieţii,  tata utiliza cuţitul, sau poate mai bine spus “șpaclul”, (termenul mai adecvat ar fi “der Spachtel” în germană) cu care putea sa redea spontaneitatea, caracterul de schiţa al tablourilor sale. Unii critici spuneau despre aceasta tehnica folosită de tata ca fiind aceea legată de curentului “poinillist” pe care artişti ca Pisaro, Seurat, Signac si mulţi alţii l-au folosit. Este o eroare, tata îl folosea nu pentru a compune imaginea prin acumularea de numeroase puncte de culoare în asa fel ca în total imaginea sa fie redata aproape de realitate (Asa cum astăzi, în era informaticii folosim pixelii în formatul Bitmap).  ci pentru a menţine în picturile sale caracterul de spontaneiate, de prospeţime, de lucrare făcută repede si fără reveniri si  iar reveniri  asupra tabloului, în scopul atingerii perfecţiunii.
Este greu de inteles, si de aici greu de apreciat preocuparile artistice ale  tatalui meu, fara a mentiona la locul principal in alegerea subiectelor pe care urma sa le lucreze, si  in primul rand portretul. La cursurile la care tata a luat parte atat in Germania cat si in Franta, portretistica, chipul si apoi corpul omului in multiplele sale ipostaze, era unul din studiile cele mai importante. Iar el era deosebit de interesat de aceste studii care analizau nu numai partea anatomica a fetei  si a trupului  ci si de redarea expresiei si miscarea corpului subiectului ales.  Toate aceste studii se oglindesc atat de bine in portretele sale  sau in trupurile femeilor pe care le-a pictat, unde mai ales ochii definesc in atat de mare mare masura caracterul interior al personajului . As atrage atentia asupra celor doua portrete ale nepoatei sale Ina, unde ochii sunt atat de plini de viata incat parca ar vrea sa-ti spuna ceva..
Dar nu numai atat, viziunea sa asupra lumii ce-l inconjura, obiectele pe care le vedea si le avea in jurul sau, si care  formau subiectele asa numitelor “naturi statice”, erau redate in aceiasi conceptie strabatuta de ideia impresionismului, a jocului luminii si umbrelor precum si redarea materiei din care erau constituite.
Ii placea sa lucreze in plina natura. Considera ca a ilustra cu viziunea sa de artist peisajul lumii in care traia, si Romania, dela muntii Carpati si pana la Marea Neagra, ii ofereau infinite momente de entuziasm pe care le-a redat in toate picturile sale, era o datorie fata de natura si fata de oamenii care-l inconjurau. Si cred ca tata, cu tot ce a lasat in urma sa si-a indeplinit pe deplin aceasta obligatie.
S-ar putea spune multe in analiza lucrarilor  unui artist devotat total artei sale. Nu sunt un specialist critic, ci poate mai curand un fiu care-si cunoaste parintele dela care a invatat atatea.  Dar cred ca de multe ori vorbele sunt de prisos, si realitatea,  picturile artistului pictor G.Lazar, vorbesc dela sine.
In epoca in care tata si-a desfasurat activitatea sa de artist, a fost o perioada de schimbari profunde in arta picturii, si nu numai a picturii. Multe curente au aparut si s-au  transformat datorata permanentei cautari a artistilor catre nou. Pictorul G.Lazar. a urmat cu consecventa impulsul sau interior si nu a abandonat crezul sau de a cauta lumina si natura in tot ceea ce crea. El nu a fost tentat de a-si schimba idealul artistic pentru a fi “la moda”, pentru a adera la unul sau altul din aceste curente si  astfel de a-si asigura  unele avantaje materiale indoielnice. Daca asta a fost o eroare sau din contra o expresie de demnitate artistica, generatiile urmatoare vor aprecia. In aceasta directie cred ca activitatea  Artindex,  ar putera sa aibe un rol important.
Cred ca acestea sunt unele din trăsăturile tipice ale lucrărilor tatălui meu.
Pentru a evoca unele aspecte ale vieţii si operei lui, a pictorului Lazar Ghelman, as vrea sa le ilustrez cu  unele gînduri ale unor oameni care l-au cunoscut si apreciat si pe care le consider aproape de ceea ce a fost tata.
Un amator colecţionar de arta din Franţa, îl numea pe  tata într-un articol dintr-un ziar francez ca fiind ..”un impressionist attardé”. Iar  violonistul profersor Vasile Filip, prietenul sau si al familiei de-o viaţa,, în cartea sa “Scrisoare Descshisa” apărută în “Din Amintirile Unor Interpreti Români” în Editura Muzicală în 1982  spunea :”Pictor talentat, învăţase în tara, în Germania si în Franţa. Se căsătorise  în Germania si trăia exclusiv din ce putea cîştiga cu pictura, neavînd alte resurse. Avea expoziţii permanente toata vara la mare si făcea portrete în pastel, amatorilor de pictură chiar pe plajă. Se bucura de succese si era mereu solicitat . Astfel a reuşit sa-si crească si sa-si îndrume copiii care erau foarte telentati, unul spre sculptură, băiatul cel mare Dorio iar celălalt René, spre arhitectura. Ţineam foarte mult la aceasta familie si aveam o deosebita stimă pentru pictorul Lazar care, cu preţul jertfei pentru o pictură glorioasă, reuşise sa-si crească copiii în modul cel mai civilizat. Dela acest artist am rămas cu portretul meu făcut in ulei si alte cîteva lucrări” .
Imi amintesc de acest portret. Făcea parte din întreaga sa colecţie de picturi pe care, înainte de a muri, o donase oraşului sau natal Botoşani. I-mi amintesc de unele convorbiri pe care le-am avut cu dansul in care mi se plangea de indiferenta celor dela Borosani  pentru a organiza un loc adecvat expunerii publice a colectiei ce dorea sa o doneze orasului.. Cu toate încercările mele de a obţine informaţii prin Email de la administratorul colecţiei despre acest portret al lui Vasile Filip, făcut de tata, nu am reuşit sa obţin nimic. Puteţi Dv, sa faceţi ceva în aceasta direcţie ? V-as rămîne îndatorat.
As vrea sa mă opresc si asupra altui aspect al operei tatălui meu. Nu este greu de ştiut ca viaţa unui artist si al familiei sale, pentru a depăşi greutăţile necesare ducerii unui trai cat de cat mai bun, toate  depind în mare masura de condiţiile materiale în care se dezvolta existenţa lor. Viata tatalui meu nu a facut exceptie dela aceasta regula.  Perioada dinaintea  razboiului si in timpul razboiului au fost unele din cele mai dificile din viata tatalui meu si a noii sale a familii. Cu toate dificultatile, si infruntand cu energia si optimismul ce-l definea situatii de multe ori dramatice, tata a continuat sa lucreze permanent. I-si impusese o deviza : “nici o zi fara cateva ore in fata sevaletului”.
Pe acea vreme existau in Bucuresti cativa negustori de arta care ofereau publicului amator lucrari  ale artistilor locali cu un pret modest, printre care artisti era si tata.  Posedand abilitatea de a lucra repede, si mentinandu-si stilul sau de pictura cu caracter spontan, a reusit sa vanda numeroase tablouri. Dintre acestea, “floraresele” au fost solicitate cel mai mult. Picturile reprezentau, asa numitele pe acea vreme  “tiganci”, oferind trecatorilor buchete de flori,. Erau pictate in pastel in culori vii dar cu simplitatea si eleganta liniilor pe care tata o stapanea. As indrazni sa le numesc mici “bijuterii” artistice, bijuterii ce evoca nu numai un stil impresionist bine reprezentat ci si o epoca a orasului vazuta de un spirit deschis, optimist. Daca aceasta activitate, determinata din necesitatea de supravietuire a facut ca in ochii unor critici artistul sa fie marginalizat, cred ca este o eroare si de aceea  alatur un numar din lucrarile lui spre exemplificarea celor de mai sus. “