Interviu de Gabriela Bidu

Fotografii de Mihai Constantin

Constantin Daradici face parte din acei artişti care se bucură constant de aprecierea şi afecţiunea colecţionarilor, a iubitorilor de pictură…frumoasă. Am constatat acest lucru şi cu prilejul vernisajului de la Galeria Orizont, unde a expus alături de soţia sa , Iulia Cândea Daradici. Constantin Daradici, “artist visător şi neliniştit, un neobosit căutător al frumosului”,  expune, după 12 ani, alături de Iulia. Artistului nu-i place să vorbească prea mult despre munca sa. Vrea să lase imaginea în sine să comunice. Am purtat cu cei doi artişti o scurtă convorbire despre destinul şi viaţa lor artistică. Constantin Daradici este creatorul unei picturi încărcate de un lirism mereu liber, magician al micilor miracole ale lumii înconjurătoare.

 – Doamnă Iulia Cândea Daradici şi domnule Constantin Daradici, recent aţi vernisat, la Galeria Orizont, o nouă expoziţie. Sunt peisaje, mult verde şi culori vii, eu aş zice lucrări caracterizate prin optimism. Este adevărat?
Iulia Daradici: – Din punctul acesta de vedere, da, dacă e să o luăm pe linia aceasta a optimismului, fiindcă tema lucrărilor este inspirată din natură, din viaţă…Da, peisaje, interioare de case, mulţi cai în mijlocul naturii…
– Văd foarte mulţi cai. Vă plac atât de mult, domnule Daradici?
Constantin Daradici: Îi iubim, sigur că da, sunt foarte credincioşi, precum câinii, şi eu am avut un ciclu cu cai acum 10-15 ani, sper să revin, iar verdele de care vorbeaţi îl iubesc foarte mult încă din copilărie. Verdele, terapeutic, poate să-ţi sugereze linişte, precum albastrul, iar verdele este atât de nuanţat în natură, încât trebuie să-l vizualizezi, să fii un fin observator, astfel încât e de nebănuit din aceste tonuri câte nuanţe infinite poţi să obţii. În general, pictorii evită verdele, dar eu, iubind impresioniştii şi post-impresioniştii în tinereţe, am simţit câtă frumuseţe şi bucurie poate să ofere acest verde, care, din păcate, uneori, vizavi de unii artişti, cum să-i numesc?, blocaţi de azurul acesta cuprinzător, nu reuşesc să „citească” verdele. În natură mă regăsesc, şi în clipa aceea de graţie în care am o stare sufletească pozitivă, încerc să o transfigurez ca atunci cînd am văzut acele imagini şi s-a creat acea emoţie. Iar stare o transpui când recreezi emoţia, fiindcă la un tablou poţi să revii la infinit.
– Ce anume vă inspiră?
Constantin Daradici : Lucrurile sunt simple. Ai har de la Dumnezeu sau nu. Dar trebuie să studiezi. Cu muncă asiduă, cu studiu, trebuie să treci prin toate curentele, impresionismul… Dar nu cred nici în treaba asta. Impresionismul, plecând de la Monet, plecând de la „Răsărit de soare”, toţi criticii: „Hai să numim tendinţa asta impresionism”. Dar e cu mult mai mult, cu totul altceva, e mult mai profund decât o simplă etichetare… Şi cred în impresionişti pentru că au fost foarte sinceri, n-au ajuns la trucuri vizuale. Îi consider cei mai cinstiţi în exprimarea lor plastică. Revenind, am trecut prin toate curentele, încercând să mă regăsesc, să văd unde sunt, şi am rămas aici, deşi nu-mi plac formulele de genul „e impresionist sau post-impresionist”, catalogările, clişeele. Nu dom’ne: aici sunt eu, astea sunt stările mele sufleteşti, emoţiile mele. Şi asta încerc să transmit şi privitorului.
– Eşti cunoscut şi apreciat ca unul dintre cei mai sensibili peisagişti. Care ar fi motivaţia acestei opţiuni?
-Constantin Daradici : Am realizat de timpuriu că în natură te poţi regăsi şi purifica. Natura este cea care îţi oferă armonie şi echilibru. De aceea o iubesc cu credinţă. Mi-a fost un mare dascăl şi-mi va rămâne până în clipa de apoi. Dar nu înseamnă că aş fi un mizantrop, iubesc oamenii, chiar dacă ei se întâlnesc mai rar în tablourile mele; poate că în viitor vor fi mai prezenţi…
– Cum priveşti creaţiile artei moderne în nenumăratele ei ipostaze adeseori ermetice pentru publicul larg ?
– Constantin Daradici : Sunt un non-conformist. Recunosc valoarea, profesionalismul indiferent de manieră şi tendinţă.Dar în acele « creaţii inventate, elaborate » de cele mai multe ori văd cel mai adesea neputinţă, impostură şi dilentatism.
– Doamna Iulia,  aveţi o stare bună, creativă, şi încercaţi să o transpuneţi pe pânză…
Iulia Daradici: Nu, nu neapărat. Starea creeativă dacă vrei ţi-o faci, dacă nu, nu. Acesta cred că este un dat, ni se dă de la Dumnezeu, cum unii fac muzică şi nu fac altceva, cum unii fac medicină şi nu fac altceva, este o pornire pe care o ai, poate de mic (unii s-au trezit mai târziu), şi sigur că mergi pe drumul ăsta. Cât poţi, cum poţi.
– Mă gândeam acum la vorba lui Caragiale: 90 la sută este muncă şi 10 la sută talent. Sunteţi de acord?
Iulia Daradici: Da, cum se spune în balet, 90 la sută transpiraţie şi 10 la sută inspiraţie. Nu trebuie să se vadă transpiraţia, deşi doar atunci înseamnă că ai muncit mult, astfel încât totul să pară extrem de uşor şi de firesc, încât să nu se vadă efortul tău de artist.
– Sunteţi adepţii unei arte simple ?
Constantin Daradici: – Lucrurile simple sunt cele mai adevărate şi profunde. Brâncuşi spunea: “Nu căutaţi în opera mea mistere, filosofii. Nu fac altceva decât să vă ofer Bucurie…”. Noi comunicăm prin imagine, şi nu prin cuvânt, aşa că nu trebuie să literaturizăm tablourile noastre.
– Din ce mi-aţi spus, am dedus că sunteţi credincioşi. Mă înşel?
Iulia Daradici: Încercăm să conştientizăm că în vremurile astea foarte grele, Nihil sine Deo. Nimic nu poate fi fără Dumnezeu. Dar asta nu înseamnă că ne şi lăudăm cu credinţa noastră, pentru că, sunt convinsă, am greşi…
Constantin Daradici: – Când am acea stare bună, îmi este foarte uşor. Iar cînd am una mai proastă, încerc să îmi impun să îmi creez una mai bună, fiindcă am şi eu momente mai grele, că sunt om, nu?… Există şi momente mai delicate în viaţa unui artist, pe care el încearcă, cumva, să le depăşească.
Iulia Daradici: Artistul, paradoxal, este şi un om firesc, normal, şi unul nefiresc. Eu cred că noţiunea de artist înseamnă să atingi starea omului normal, normalitatea acestuia la maxim. Artistul simte nevoia să nu se dezumanizeze, şi mulţi dintre noi atrag atenţia asupra stării de angoasă a omului contemporan, care nu trebuie să se dezumanizeze, ci să fie om.
(interviu 2007, fotografii 2014)