Personaje din veacuri vechi

Mircea Doinaru a intuit devreme legea dintâi a spiritualității, care spune că numai ideea se înmulțește prin consum, și izbutește tot mai bine, cu fiecare expoziție, să ne convingă de bogatele sale efecte. Cum se vede și în selecția recentă, Doinaru pictează  portrete și compoziții cu personaje. Portrete care coboră, cu memoria și imaginația în cele mai prestigioase epoci ale genului, începând cu Renașterea, iar  compozițiile cu personaje, aparent amorfe, în plin efort al conturării de sine, tot din vechimile cele mai bogate ale genului tragându-și substanța estetică.
E de ajuns să închidem ușor ochii, ca atunci când vrem să estompăm un vizibil  imperativ, ca să realizăm delicatul paradox al tabloului la Doinaru: mijirea privirii îl face dintr-odată mai plin de contur, mai sigur în identității, mai dăruit trecutului muzeal.
La o primă vizitare a ansamblului și cu temerea că îl pot supăra pe artist observând abundența unor citate compoziționale, am exclamat în mai multe rânduri: Unde am mai văzut eu asta? evitând, cu un adaos de prudență, să răspund singur:  la pictorii venețieni cu teme din mitologie și din Biblie, iar ulterior la câțiva din maeștrii cei mai populari ai Barocului… S-a întâmplat un fapt mai rar, acela că Mircea Doinaru a înțeles ce voiam să spun, oarecum la întâlnirea de gândiri, în sensul că așa dorea și dânsul să-i fie percepută pictura, ca pe un moment de simțire renascentistă, într-un contex cultural contemporan, în esențele lui baroc până la disoluție.
În arta clasicilor noștri, numai Ștefan Popescu a mai reușit, și nu întotdeauna, acest tip de emanație feerică a imaginii. În cele mai împlinite lucrări din expoziție și cu osebire în portretele cu pasteluri – dar și în câteva compoziții mari, unde pasta tot la efectul de pastel trimite – privitorul e reținut de palpitul culorii dominante, de pulsația ei fin hipnotică. Într-o macrofotografie a detaliului, am descoperi ce mult insistă artistul la așezarea de detaliu a culorii, amintind ca aplicație de desenul vibrat prin mărunțire al lui Seurat. Artiștii pictori vor fi sesizați cu siguranță de acest spor de identitate al lui Doinaru. Publicul, care i-a urmărit creșterea în expresivitate și elocvență a tușei pe cuprinderea câtorva decenii, va fi întrucâtva intrigat de direcția unde a putut duce lecția profesorului Vasile Grigore.
Dacă școala de artă modernă din București a dat generații de “babiști” și “ciucurenchiști”, care n-au abdicat niciodată de la metodă, Vasile Grigore – poate și din cauza construcției numelui – n-a perpetuat multă vreme “vasilegrigorismul”. Ecouri apar încă la câțiva din foarte mulții săi emuli din primii ani după licență, dar carieră au făcut numai aceia la care deosebirile, față de stilul de referință al magistrului, au trecut în al doilea plan asemănările. De fapt, amintirea lecției atât de pregnante a lui Vasile Grigore încă mai are puls, însă numai la cei mai cuminți practicanți ai ei. De aici mai departe, începe lecția lui Mircea Doinaru, într-un veac – iar acesta e păcatul cel mai mare al veacului! – care nu favorizează continuitățile, ci mai ales rupturile și despărțirile.

Text de Tudor Octavian (cu fotografii de atelier de Mihai Constantin si fotografii lucrari de Bogdan Frincu)

Dansul ielelor , 100 x 150 cm .Ulei pe panza

Meleul , 100 x 150 cm
Cain si Abel , 80 x 100 cm
Augurii ,100 x 120 cm
Amurgul  ,100 x 90
Flacara , 120 x 100
Clovn , 70 x 50
Anahoret
Sclav  , 70 x 50