’’Omul şi artistul se măsoară cu valoarea lor interioară’’

                          Constantin Severin in dialog cu sculptorul Gheorghe Iliescu-Călineşti

Ne-am întâlnit în 1998, în Curtea de Argeş, la un festival internaţional de poezie, eu fiind invitat ca poet iar Maestrul ca artist emblematic pentru Argeş (era născut la Călineşti, Argeş, în 14 iulie 1932), dar şi pentru România, venise cu câteva lucrări în lemn excepţionale, care m-au incitat la un dialog improvizat, înregistrat pe reportofon.
Nu ştiu de ce chipul său îmi evoca autoportretele lui Corneliu Baba (îi admirasem, în 1997, marea retrospectivă de la M.N.A.R.) iar mâinile culoarea şi prospeţimea pădurii de liliac din ţinutul meu natal. Avea o privire duioasă şi gravă, limpede şi adâncă, parcă mustind de memorie, de aburul ireal al lumilor ancestrale, în care lumina părea să se îngâne cu faldurile nevăzutului.
Acum înţeleg, privind retrospectiv, că nu mi-ar fi venit niciodată ideea de a concepe expresionismul arhetipal, la începutul anilor 2000, dacă nu l-aş fi studiat pe marele meu vecin, ca loc al naşterii, Constantin Brâncuşi, şi în acea perioadă nu aş fi stat de vorbă cu mari artişti precum Gheorghe Iliescu-Călineşti sau Ovidiu Maitec, dar mai ales dacă nu aş fi vizionat retrospectivele Ţuculescu şi Maitec, de la Muzeul Naţional de Artă al României. ’’Brâncuşi spunea că atunci când făcea un zbor, nu făcea o pasăre anume, ci făcea ceea ce le caracterizeză pe fiecare în parte’’, îmi reamintea marele artist Iliescu-Călineşti, o referinţă clară la arhetip, despre care Maestrul din Hobiţa a şi scris în însemnările sale, era în temă cu lucrările lui Jung.

   – Care sunt motivele care-l fac pe un sculptor să aleagă un anumit material?Ce v-a determinat să vă apropiaţi mai mult de lemn?

– În primul rând, pe mine mă interesează ideea. De la idee pornesc şi îmi aleg de fapt materialul. Prin idee pot să-mi găsesc materialul şi să-mi confirm şi totodată să-mi clarific ideea. Lemnul pentru mine a fost un început, pentru că tatăl meu, Dumitru Iliescu, a cioplit catapetesme de biserică. Deci, eu m-am născut în cioplituri de daltă şi în cioplituri de lemn. Ulterior, am urmat Academia de Arte, unde am fost preocupat să învăţ, atât cât se poate, arta clasică, cum ar fi cea a Egiptului, Greciei, Mesopotamiei, Mexicului, arta neagră şi bineînţeles, cea orientală, care este extraordinar de bogată. După ce mi-am făcut acest bagaj de cunoştinţe, un studiu pe care l-am numit rădăcina mea externă, m-am ocupat de rădăcina mea internă, a ţării mele, prin care mi-am găsit filonul de respiraţie şi inspiraţie şi mi-am scos ideile mele la lumină prin materialele lemn, piatră şi bronz. Începuturile mele sunt luate din rădăcina pământului natal, dar nu am neglijat şi cele învăţate în şcoală despre arta clasică. Lemnul mi-a dat mai multe posibilităţi să mă desfăşor şi să-mi dimensionez lucrările mele, pentru că celelalte materiale fiind mult mai greu de procurat le-am folosit doar în lucrări mult mai mari, comenzi date de către Ministerul Culturii. Lucrările mele cele mai mari sunt din piatră şi bronz, de exemplu ’’Dochia’’din parcul Herăstru, Bucureşti, o evocare a anului 1848 la Caracal, o lucrare de 60 de tone de piatră, pentru revoluţionarii din Timişoara am făcut o lucrare de 6 metri din bronz, apoi în Bucureşti la SC Rocar SA o lucrare de marmură dedicată tot Revoluţiei, etc. Mi-am răspândit şi peste hotare lucrări de artă monumentală, de pildă în Florida am o lucrare foarte mare intitulată ’’Familia’’şi realizată din lemn. Mai am zece lucrări din lemn în Canada, iar pe continentul nostru am opere răspândite de la Moscova la Paris.

’’Niciun sculptor contemporan, chiar dacă este din New York, nu poate afirma că nu a trecut prin şcoala lui Brâncuşi’’

– Consideraţi că specificul artei dvs. şi al pictorilor a făcut ca în timpul regimului comunist să fiţi mai puţin constrânşi, spre deosebire de scriitori?Mă gândesc şi la faptul că pictorii şi sculptorii noştri au fost şi în acea perioadă într-o serioasă competiţie internaţională.
– Nu e niciun secret ce vă spun acum, George Apostu şi cu mine am luptat împotriva realismului socialist în artă prin lucrările ce le-am făcut. Ei nu şi-au dat seama de fapt ce facem noi, ei nu umblau la rădăcina ideilor noastre şi noi ne feream întotdeauna să le expunem în saloane publice. Îmi aduc aminte că în 1966, atunci când am deschis prima expoziţie în Sala Dalles, vernisajul a fost întârziat cu şase zile, fiindcă nu ştiau în ce curent să mă încadreze. Am fost chemat de un ins de la C.C. al P.C.R. şi s-a făcut o comisie care m-a interogat despre semnificaţia artei mele, fiindcă nu o înţelegeau şi ei vroiau numai muncitori cu diferite unelte în mână ş.a.m.d. Eu am afirmat că aceasta e arta renaşterii noastre româneşti şi, ca să pot scăpa de ei, am adăugat că m-am inspirat din folclorul românesc. E o diferenţă însă între foclorul românesc şi rădăcina sufletului românesc din arta mea.
– Acesta este şi cazul lui Constantin Brâncuşi?
– Sigur, e o mare lecţie pe care am căpătat-o de la el. Niciun sculptor contemporan, chiar dacă este din New York, nu poate afirma că nu a trecut prin şcoala lui Brâncuşi. El este deschizătorul unui mare drum în sculptură şi nu numai, ci şi în arhitectură, pictură ş.a. Dacă până la Rodin, toţi au mers pe linia clasică în sculptură, de la Brâncuşi, deschizătorul de drumuri, arta a intrat parcă într-un alt mileniu. Constantin Brâncuşi a fost şi un mare gânditor. În artă nimic nu se face fără gândire. Gândirea joacă un rol important şi nu materialul, care se subjugă gândirii. De fapt, omul şi artistul se măsoară cu valoarea lor interioară. Cu cât aceasta e mai adâncă, mai plină de har, cu atât vei face lucruri mai valoroase. Cu cât te diluezi şi nu ai această încărcătură, nu poţi să fii un bun artist. Ca om de artă, eu nu mă lupt cu colegii mei, ci cu interiorul meu. Vreau să scot din zăcământul meu ceea ce este bun şi să elimin răul.

’’Pentru a ajunge la arta modernă trebuie să aprofundezi mai întâi arta clasică’’

– M-au fascinat, în ultimii ani, obiectele enigmaticei culturi şi civilizaţii Cucuteni. V-a preocupat arta acestor predecesori de acum peste 5.000 de ani?
– Dacă v-am spus că m-a preocupat rădăcina ţării mele, răspunsul nu poate fi decât afirmativ. Unele obiecte despre care vorbiţi, de fapt nu sunt făcute de mâna omului, ci de suflul lui. Harul acesta îl găseşti la orice pas în ţara noastră, iar centrele acestea mari s-au dezvoltat nu numai prin roata olarului, ci şi prin arta lemnului, chiar de la bun început. Pământul şi lemnul. Casele ţărăneşti sunt un bun exemplu în acest sens. Civilizaţia lemnului şi a pământului ars a transpirat şi transformat prin sudoarea ţăranului român.
   – Ce curente viabile au apărut în sculptura contemporană după Brâncuşi?
– După Brâncuşi au existat foarte multe încercări. El a tulburat apa şi unii au crezut că o limpezesc, dar ca să o poţi limpezi trebuie să înveţi carte serioasă. Pentru a ajunge la arta modernă trebuie să aprofundezi mai întâi arta clasică. Am observat că foarte mulţi ’’artişti’’, care se pretind moderni, nu au o cultură clasică şi depinde de acest lucru înaintarea lor ca gândire în plastică, poezie, pictură sau muzică. Brâncuşi dormea cu cartea sub cap, chiar şi la bătrâneţe. Chiar şi o frază dacă o citeşti în fiecare zi, fraza asta se alcătuieşte, se adună şi din ea îţi iese ceva. Un artist nu poate reuşi numai pe cale nativă, dacă nu are o încărcătură spirituală. Foarte mulţi oameni spun că Michelangelo a fost depăşit. El nu este depăşit, de fapt, de momentul lui şi nici de momentul nostru, ci de gândirea filtrată a unor adevăraţi artişti. Astăzi, când zbor în Cosmos, nu mai pot să fac o sculptură ecvestră, fiindcă sunt împotriva poziţiei mele artistice faţă de momentul actual. De pildă, eu ca să-l fac pe Mihai Viteazul, pe care l-am şi făcut într-o sculptură de-a mea, i-am spus ’’Pasărea Hotarelor’’. Ideile îmi vin odată cu timpul lor şi totodată cu împerecherea între spaţiile fizice ale timpului în care trăim. Brâncuşi spunea că atunci când făcea un zbor, nu făcea o pasăre anume, ci făcea ceea ce le caracterizeză pe fiecare în parte. În sculptura mea şi a unor oameni de crez, noi ne facem un mic abecedar de semne, pe care le dezvoltăm.

’’Eu, fără muzică, nu pot să trăiesc’’

   -Care sunt etapele dvs. de creaţie?
– Pot vorbi de cinci etape, cea figurativă, dobândită în facultate, apoi un non-figurativ înlănţuit de ideile de foc ale pământului meu şi ulterior am început să rafinez aceste idei, să le împletesc între ele şi să le urc pe diferite trepte de dezvoltare ale gândirii mele şi perfecţionării gândirii în material. Acum am ajuns la unele lucruri care nici nu vreau să mi se cumpere, vreau să le păstrez. Ele sunt păsările vântului, de fapt nişte morişti bătute de vânt, care dau o simfonie a lemnului. Le aşez precum viorile, contrabaşii etc. într-o orchestră. E o simfonie extraordinară. Am până în prezent 21 de piese pe care le experimentez de 10 ani şi nimeni nu ştie de ele. Le-am expus în diferite săli, dar nu în aer liber, ca să se simtă mişcarea asta. Numai eu am experimentat acest lucru, le-am filmat şi înregistrat sonor şi abia aştept să le montez în atelierul meu de vară de la Otopeni. Am văzut la americanul Calder că a realizat nişte lucrări într-un admirabil echilibru spaţial, în schimb eu am reuşit să merg mult mai departe şi să-l sonorizez.
– Pornind şi de la sculptura amintită, ’’Pasărea Hotarelor’’, am remarcat şi eu că cele mai bune sculpturi par adevărate poeme în spaţiu, în plus  dvs. v-aţi apropiat şi de muzică. Consideraţi că aceste interferenţe sunt necesare în artă?
– Mie îmi plac foarte mult poezia, filosofia şi muzica. Eu, fără muzică, nu pot să trăiesc. Chiar îi spuneam recent ambasadorului Germaniei să mă scuze, dar eu cred că Bach este al nostru. Tot ascultându-l mereu, parcă mi se pare că s-a născut pe pământ românesc. Cred că George Enescu este încă prea puţin ascultat, deşi are lucrări tulburătoare, unele foarte puţin cunoscute. Eu mi-am distrus multe lucrări care nu şi-au păstrat tonalitatea timpului. Decât să dau oamenilor un lucru neîmplinit, mai bine renunţ la el. În ţara noastră sunt câţiva sculptori care ne-au lăsat o mare avere spirituală, Paciurea, Brâncuşi, Gheorghe Anghel, Medrea, Jalea, Ladea. Noi trebuie să fim o punte între ei şi viitorime, să creăm o linie organică, cu ferestre deschise către lumină, dar fără a o întrerupe.

Constantin SEVERIN
Curtea de Argeş, 1998