Moise Kisling – Portrait d’un homme (Jonas Netter) 1920

Aventura începe într-o duminică

de Florin Colonaş

Plecat din Alsacia şi stabilit la Paris, Jonas Netter, şeful unui birou de reprezentare pentru firme, merge să-şi schimbe actele, pentru a locui în bună regulă în capitala Franţei. Este primit de prefectul arondismentului, Zamaron. Biroul funcţionarului de stat avea pe un perete un tablou de Utrillo. Netter nu-şi poate reţine admiraţia şi-i comunică prefectului părerea sa despre tablou. Prefectul se uită cu uimire la cel venit în audienţă şi îi spune că nimănui nu i-a plăcut tabloul, ba din contră, toţi apropiaţii, prieteni şi subalterni, i-au spus că tabloul este o porcărie, (“une cochonerie”, sic!). Discută câteva minute cu Netter, dar pentru că surpriza a fost prea mare pentru prefect, acesta îl invită pe petent, duminică dimineaţă, pentru a sta pe îndelete la taifas, despre tablou şi autorul său. Ce noroc pe capul unui ageamiu, dornic de a învăţa! Netter nu avusese în Alsacia contact cu arta, dar avea o chemare interioară către arta plastică. Era un om cultivat şi de aceea simţea o atracţie specială către acest domeniu. Cunoştea multă muzică, meloman pasionat, era el însuşi un bun pianist. Jonas Netter, un personaj total necunoscut până acum! A intrat, însă, în viaţa unui muzeograf, Marc Rostellini, fost director la muzeul Luxembourg, iniţiatorul expoziţiei, un împătimit descoperitor, care mai are în palmaresul său, din ultimii doisprezece ani, o expoziţie a altui colecţionar, doctorul Rau şi apoi o alta, a Jacquelinei Picasso.
Să revenim la acest misterios şi fantomatic Netter, care, prin pasiunea lui pentru artă, dorea să cumpere impresionişti. Dar, de unde bani? Preţurile erau mari, iar mijloacele sale financiare, modeste. Pasiunea ardentă pentru arta de calitate şi limitarea resurselor pecuniare îl fac să se indrepte însă către artişti tineri, puţin cunoscuţi si pe care trebuie să-i descopere şi să-i cultive, încurajându-i, totodată, cu mijloace financiare, pentru ca aceştia să poată lucra. Întâmplarea face ca, la începutul sejurului parizian, să cunoască un tânăr pseudopoet polonez, Leopold Zborowski, care venise să studieze filologia. Poleacul, descurcăreţ nevoie mare, ştie şă le învârtă pe toate, de multe ori, fără o leţcaie în buzunar. Face rost de picturi interesante şi intuieşte bine pictorii ale căror lucrări trebuiesc cumpărate şi apoi repede revândute. Polonezul, chefliu, flecar, de multe ori neserios, teribil de nepunctual, era total opus firii evreului alsacian Netter, care era de o discreţie absolută, necunoscut de marele public, preferând liniştea biroului său, unde-şi ducea viaţa de schimnic. Timiditatea sa şi teribila discreţie nu l-au împiedicat, însă, să devină un veritabil descoperitor de talente, să fie inspirat şi chiar genial când era vorba de pictori şi operele lor. Nu trebuie să uităm că fără el nu ar fi existat Modigliani, Soutine şi Utrillo. Într-o bună zi, la studentul polonez, care avea un aşa zis “magazin de odaie”, descoperă un Modigliani, pe care-l cumpără, fără ezitare. Deşi, total diferiţi temperamental, legătura lor devine din ce în ce mai strânsă şi vor face împreună numeroase achiziţii şi, de asemenea, contracte cu pictorii, multe dintre ele tripartite.
Pătimaş, la un moment dat, cumpără de la polonez toate lucrările lui Modigliani. Nici mai mult, nici mai puţin de şapte bucăţi. Apoi, alte şi alte tablouri, până va ajunge la circa patruzeci de piese, ceea ce, statistic, se traduce prin paisprezece procente din întreaga opera a lui Modi. Va colecţiona, însă, şi Chaim Soutine, înaintea unui alt mare colecţionar, Barnes şi, tot cu ajutorul lui Zboro, se va mândri cu douăsprezece lucrări ale lui Utrillo. Era epoca în care marii galerişti se îmbogăţesc de pe urma impresioniştilor, aşa cum s-a întâmplat în cazul lui Ambroise Vollard, Durand-Ruel sau Paul Rosenberg. În acest climat se instalează curentul cel nou al şcolii pariziene şi în acest moment apare un nou galerist, Paul Guillaume şi, odata cu el, noi colecţionari: Barnes, Dutilleul, Netter. Celor trei pictori, pe care i-am amintit, li se mai alătură, în colecţia lui Netter (ce poate fi vizitată în cadrul expoziţiei Modigliani, Soutine et l’Aventure de Montparnasse, între 4 aprilie şi 9 septembrie 2012), Suzanne Valadon şi Moïse Kisling, suficient de cunoscuţi astăzi, dar şi unii al căror nume este mai puţin circulat precum Kremigne, Kikoyne, Hayden, Ebiche, Autcher, Fourmier şi care se regăsesc cu toţii pe simeza expoziţiei de la Pinacothéque de Paris, din Place Madeleine, dedicată colecţionarului alsacian. Netter strânge, cu o ambiţie aproape patologică, lucrările acestor artişti. Prietenii şi rudele îl socotesc cam “într-o ureche”, cred chiar că este nebun, dând banii pe asemenea horreur pareilles. Nu se sinchiseşte de zeflemelele celor din jur. Continua cu o şi mai mare ambiţie ceea ce a început. Îşi iubeşte lucrările cu o pasiune incomensurabilă. Culmea, totuşi, se desparte de şapte lucrări ale lui Modigiliani, pe care le vinde în Argentina (vă imaginaţi, cu un preţ bun!), susţinând că nu face asta pentru bani, ci pentru a-l face cunoscut pe Modigliani şi pe alt continent, ceea ce, din punct de vedere al managementului cultural, este foarte corect. Conduse cu abilitate, relaţiile cuplului Netter-Zborovski cu pictorii aveau forme dibace contractuale, care trebuiau respectate cu stricteţe de către ambele părţi. Un asemenea contract cu Chaime Soutine arată că artistul primea 50 de franci pe zi, un stipendium de 300 de franci pe lună pentru a-şi procura cele necesare picturii (pensule, culori, pânză) şi îi era asigurată, totodată, plata hotelului. De multe ori, asemenea contracte erau fifty-fifty, plătite de ambii impresari. Ce a înseamnat, însă, în epocă, efervescenţa antreprenorului de artă? În plină înflorire a capitalismului se găsesc două exemple cu adevărat pasionante. Primul este cel al sculptorului Alfred Boucher, care în 1902, închiriază o clădire în pasajul Dantzig, iar al doilea al coloniei din Rue Delta, fondată de chirurgul Paul Guillaume şi fratele său stomatolog. Fără a avea banii lui Rotchild, Camoud sau Şuşukin, vor sprijini activitatea pictorilor, ştiind să-şi extragă cu abilitate partea financiară, cu care să poată susţine mişcarea, care clocotea la acel moment.
De altfel, o statistică arată că la 1910 erau circa 100 de negustori de artă, pentru ca numărul lor să se dubleze peste 20 de ani. M-am oprit pe larg la acest subiect al colecţionarului, pentru a spune câteva cuvinte despre ceea ce s-a întâmplat la noi, în secolul trecut. Au existat colecţionari care au dat un veritabil impuls plasticii: Zambaccian, Dona, Oprescu, Lazăr Iliescu, Lasersohn, Weinberg, Lieblich Aznavorian şi alţii. Ce s-a întâmplat cu colecţiile lor. După instaurarea la putere a clasei muncitoare, colecţiile au fost incet, încet măcinate, apoi mutate, confiscate, trambalate dintr-un loc într-altul şi de multe ori metamorfozate, iar unii colecţionari opresaţi şi chiar recluzionaţi. Apoi, a venit legea Patrimoniului, cu stress şi alte jertfe.
La numai trei ani după aceea, marele seism, care s-a tradus şi în lumea artelor cu închiderea colecţiilor Dona, Zambaccian, Oprescu, Avachian Hrandt şi Garabet, Beza şi trimiterea lucrărilor într-o clădire comună, unde colecţiile nu mai aveau personalitatea lor sau, aşa cum a spus cineva la respectivul moment, au fost ”însilozate”. Ar fi bine şi aşa, până la urmă, ca amatorul să le poată, totuşi, admira, dar clădirea este mai mult închisă, din cauza unor renovări care se prelungesc la infinit, din cauza lipsei de fonduri şi de entuziasm a celor care conduc destinele culturii. Nu numai colecţiile găzduite de marile muzee joacă un rol de primă mărime în educarea celor iubitori de frumos, a celor însetaţi de cultură. Colecţiile particulare, unele fiind puse la dispoziţia celor dornici să le viziteze, dar mai ales, cele la care amatorii nu au un acces permanent, cum s-a întâmplat în cazul colecţiei Jonas Netter, reprezintă mari surprize şi ele sunt admirate de un număr impresionant de oameni, constituindu-se în adevărate delicii spirituale.