Tamara de Lempicka, regina Art Deco

de Florin Colonaş

La câţiva paşi de impunătoarea biserică Madelaine, care domină majestos prin coloanele corintice, piaţa cu acelaşi nume, se află cele două clădiri ale Pinacotecii pariziene, separată de o stradelă. Monumentul acesta arhitectonic, cu rol religios, are un trecut interesant. Construcţia începută sub Ludovic al XV-lea, este oprită de către Ludovic al XVI-lea, dar continuată sub Napoleon Bonaparte şi terminată sub Louis-Philippe. Pinacoteca, cu îngemănatele clădiri numite Pinacoteca 1 şi Pinacoteca 2, organizează de regulă expoziţii pereche în strânsă corelaţie tematică. De data aceasta, muzeografii pinacotecii s-au oprit la o undă de şoc a artei secolului al XX-lea, un corp găzduind expoziţia „Art-Nouveau, revoluţie decorativă”, iar celălalt corp o expoziţie amplă dedicată unei artiste care s-a înscris în tumultosul curent: Tamara de Lempicka.
Supranumită „regina Artei Deco”, pictoriţa are, în jurul biografiei şi artei ei, o aură de mister. Nu se ştie precis când s-a născut. Ea susţinea că în 1902, dar sora ei mai mică avea un certificat de naştere din 1899. Nici locul naşterii nu este cunoscut, Sankt-Petersburg, Moscova sau Varşovia? Până la urmă este acceptat ultimul loc şi anul 1898. Această femeie de o distincţie imperială a cucerit prin arta sa, dar şi prin eleganţa. Înaltă, frumoasă, extrem de cochetă, ştiind să se poarte în societate, polishată şi cultivată, a cucerit în egală măsură atât bărbaţii, cât şi femeile în sensul cel mai direct al cuvântului. Femeie mondenă şi pentru că teatralitatea nu-i displăcea, dovedea în multe cazuri superficialitate.
Într-o epocă a marilor descoperiri şi a unor mari figuri care polarizau atenţia (Albert Einstein, Charles Lindberg sau Sigmund Freud), mişcare de emancipare a femeii se face din ce în ce mai mult simţită. Lempicka ia poziţie în acest sens şi alături de Louise Brooks şi Josephine Baker va fi una dintre figurile centrale ale acestei dispute. Prin modul de comportare, ca şi prin arta pe care o făcea în care domină senzualitatea şi erotismul, prin orietarea sa sexuală şi transgresiunea pe care o practica, artista va fi plasată mereu în centrul atenţiei. În epocă, primul film cu lesbiene este „Lulu”, apoi Marlene Dietrich apare în „Marocco” şi Greta Garbo în „Regina Cristina”. În preajma Tamarei este Bella Raphaella. Artista promovează o tunsoare apropiată de cea bărbătească, aşa-numita „a la garçon”, urmărind să exprime o androgenizare psiho-somatică a femeii, aceea femeie bărbătoasă, într-un alt mod decât acela în care cerea Tipătescu Zoiei Trahanache în O scrisoare pierdută a lui Caragiale: „Zoe, Zoe, fii bărbată!”. Tamara va fi căsătorită în două rânduri şi va avea o fată, dar viaţa merge înainte…
Să vedem cum a început din punct de vedere artistic, această adevărată pionieră a „star system-ului” hollywoodian. După o copilărie petrecută la Varşovia, Sankt-Petersburg, Karlsbad, Mariebad şi Monte Carlo, unde începe să picteze în acuarelă, pe pietre plate, se reîntoarce în capitala imperiului rus unde ia lecţii de pictură şi se mărită în 1916 cu tânărul avocat Tadeusz Lempicki. La întoarcerea din voaiajul lunii de miere deja avea o aventură cu un diplomat siamez. În 1918, după celebra cotitură a Marii Revoluţii, Tadeusz este descoperit de poliţia secretă bolşevică (CEKA), drept informator al poliţiei secrete  ţariste şi este arestat. Tamara va face uz de relaţia sa intimă cu consulul Suediei şi va ajunge la Copenhaga unde se va întâlni şi cu soţul ei care va fi eliberat în numai şase săptămâni. După o altă aventură cu diplomatul siamez ajunge la Londra şi apoi la Paris unde la insistenţele surorii sale Adriana, arhitectă, va urma cursurile Academiei La Grande Chaumière, luând lecţii de la Maurice Denis şi André Lhote, expunând chiar în 1922 la Salonul de Toamnă. Puţin mai târziu, începe o trainică legătură intimă Ira Perrot.
În 1925, dorind să studieze clasicii, călătoreşte împreună cu mama şi fiica ei unde ia contact cu un conte propietar al galeriei cu un nume cât se poate de romantic, „Atelierul poesiei ”, unde va expune treizeci de lucrări. Urmează legături amoroase cu doi marchizi, ultimul fiind Sommi Picenardi, un fascist notoriu. Apoi îl întâlneşte de Gabrielle D’Annunzzio, de asemenea, personaj orietat spre extrema dreaptă cunoscut pentru aventurile lui galante. Între ea şi Poetul-Soldat, cel care în cadrul unui raid aerian, în 1916, într-o aterizare forţată va fi împuşcat în ochiul stâng, pierzând globul ocular respectiv se va declanşa o vulcanică relaţie de amor între bardul sexagenar şi tânăra, frumoasa şi talentata pictoriţă va fi o bogată corespondenţă – scrisori, telegrame, bileţele de amor – dintr-o parte şi dintr-alta. Omul care scria şi câte trei epistole pe zi lui Benito Mussolini, îi scria cu aceeaşi frecvenţă şi iubitei. Perioada Vittoriale, care se derulează în două secvenţe majore, rămâne marcată prin aceste mărturii scrise. Tot în acelaşi timp, prima copertă a prestigioasei reviste berlineze „Die Damme” este semnată de Lempicka. Un succes de marcă într-o perioadă de mari frământări sociale şi politico-militare. În 1977, apare în Italia un volum memorialistic al fostei menajere a lui Mussolini, care evocă sejurul de la Vittoriale, fapt care o scandalizează la culme pe Lempicka considerând că cele relatate aduc un prejudiciu persoanei sale.
În 1928, divorţează de Tadeusz, pe care pubera Tamara l-a cunoscut cu 17 ani înainte, la un bal, la care acesta venise costumat în ţăran polonez care ţine în lesă o gâscă asemeni eroului popular „Mateiaş gâscarul”. Noul soţ este baronul, mare colecţionar de tablori Kuffner. La Paris, emigranţii ruşi ca şi în Germania, de altfel, Baden-Baden sau Wiesbaden formau adevărate „insule ruseşti”. Erau emigranţi din cele mau sus-puse familii, fugite ca urmare a prăbuşirii ţarismului. Pictoriţa era o figură importantă a acestor cercuri în care are o relaţii intime cu prinţul iusupov, implicat în asasinarea lui Răsputin, cu Duce Gabriel Constantinovici Romanov, cu prinţul georgian Eristov, cu scriitorul Pavel Barchan, autor a două excedlente fotografii ale pictiriţei.
Urmează un episod trist berlinez, în care este arestată pentru nerespectarea legilor de tranzitare a străinilor, apoi participă la Paris la „Expoziţia femeilor artiste ale Europei”. De fapt se integrează cu o rapiditate extraordinară în noile forme de media, în lumea sofisticată a modei, colaborând la „Femina”, „L’illustration de  Mode”, „L’Officiel de Couture et de Mode de Paris”, unde va fi prezentă pe pagini întregi asemenea marilor persoane „en vogue”. Lumea în alb şi negru a fotografiei lui Kertesz, Berenice Abatt, Tina Modatt, Dora Maar, Albin-Guillot o focalizează. Este întruchiparea unei zeiţe moderne, într-o lume a publicaţiilor care fumează cu port-ţigarete lungi, a curselor de automobile decapotabile sau a celor intrate în afaceri, capabile de multe ori să acţioneze fără nici un fel de scrupule, „conform principiului scopul scuză mijloacele”.
Apoi vine războiul, cu valul de nenorociri. Cu puţin timp înainte Kuffner îşi mută familia în America, apoi revine în 1909 la Paris, iar în 1978 se mută în Mexic unde mai trăieşte doi ani, lăsând scris că după dispariţie cenuşa să îi fie aruncată pe muntele Popocatepetl. Am insistat asupra acestei biografii care poate constitui un adevărat roman, dar nu putem neglija opera care este de un nivel superior şi pe care actuala expoziţie o pune în valoare cu un deosebit simţ estetic.
A început să picteze tinere fete din înalta societate, la care ea visa şi din care nu făcea parte, dar în care ulterior, datorită excepţionalei sale puteri de adaptare şi mediatizare se va contopi. Îşi însuşeşte crezul maestrului său Maurice Denis, conform căruia „pictura trebuie să fie decorativă”. De la celălalt maestru, Lothe, pe care îl socotea esenţial pentru desăvârşirea ei ca artist va moşteni respectul pentru compoziţie şi a repartiţiei virtuoase a liniilor, volumelor şi al distribuirii culorii pe pânză, grija permanentă de a crea un tablou, care de la bun început, să capteze privirea.
Expoziţia dezvoltă trei teme majore, ilustrate prin lucrări reprezentative: portretul, corpul uman şi natura statică. Puterea de pătrundere a individului este impresionantă în toate portretele, fie că sunt ale unui copil, fie ale unui om din înalta societate, în cazul contelui Eristov. În ceea ce priveşte nudurile feminine, ele sunt tratate într-o manieră cinematografică amintind de peliculele hollywoodiene în care proporţiile şi atitudinile umane sunt de o mare naturaleţe. Spre deosebire de primele două teme în producţia plastică a artistei naturile statice, constantă care apare încă de la prima încercare din 1920 (Hortensia cu lămâi), până la compoziţiile din 1940, ea conferind pânzelor sale un adevărat mister, chiar şi în cazul lucrurilor celor mai banale. Florile capătă o anumită conotaţie, aşa cum şi o serie de fotografi-femei au facut-o şi în special accentuează culoarea albă, care degajă o notă de sexualitate. În prelungirea expoziţiei Tamarei Lempicka, lucrările expuse pe simeze argumentează ştiinţific şi dialectic, concentrând în mod organic impresia lăsată de curentul Art Nouveau, de început de secol XX.
Asistăm la o mare desfătare artistică în faţa vitrinelor cu vase Gallé sau Daume, a mobilelor făcute de acelaşi Émile Gallé ca şi a pieselor sale din ceramică. Pe simeze afişe ale marilor maeştri ai curentului în care Alfonse Mucha este excelent reprezentat. Şi o mare surpriză! În vecinătatea cehului un afiş Michel Simonidy (1872-1933), un român despre care se scrie extrem de puţin, de aceea aş vrea să amintesc în căteva rânduri unele repere biografice ale artistului.
Născut la Bucureşti, Menelas – ulterior Michel Simonidi – va fi elevul lui Theodor Aman, apoi studiază la Paris, fiind al şaptelea român care va fi admis la Şcoala Naţională şi Specială de Arte Frumoase (al şaselea, cronologic, fusese Pallady). În 1900, Simonidi va realiza o serie de şase afişe pentru ziarul „Le Figaro” şi un afiş pentru ziarul „Le Provençal”. În acelaşi timp va face o serie de desene cu mari actori francezi, în frunte su Sarah Bernhard, actriţa Réjane, dansatoarea Isadora Duncan aflată în cercul lui Brâncuşi pe care l-a cunoscut de altfel şi pictorul. Bun portretist, a realizat lucrări valoroase în domeniu: diplomatul şi poetul Charles-Adolphe Cantacuzine, pictorul Loius-Marie Desirè Lucas, Take Ionescu, Regele Carol I şi regina Elisabeta. Preocupările de Art Nouveau vor fi exprimate şi în picturile murale de la Palatul CEC, de pe Calea Victoriei, unde a realzat fresce atât în Sala de Consiliu şi în Holul Central.
Pentru mine a fost un moment de mare satisfacţie întâlnirea cu opera unui conaţional care este pus pe simeze într-o companie mai mult decât onorantă, dar o umbră de tristeţe a învăluit entuziasmul la gândul că noi nu îi cinstim memoria şi că nu realizăm un lucru: faptul că suntem mult mai bogaţi decât credem!