DAN CONSTANTINESCU

“Actul de creaţie nu se opreşte la suprafaţa tabloului”

Interviu de Gabriela Bidu

În pictura lui Dan Constantinescu se dă întotdeauna o luptă între minutul văzului – cu tentaţia de a reproduce ceea ce se înfăţişează ochiului – şi viziunea sa, în care totul se transformă şi se recompune. Realitatea artei sale demonstrează că artistul vede necunoscutul din artă, din om, din lumea înconjurătoare, atestând nesfârşita sa simpatie pentru ceea ce are căldură în freamătul vieţii. Faptele nu au semnificaţie pentru Dan Constantinescu, decât în măsura în care spiritul şi sensibilitatea lor pătrunzând prin ele apucă ceea ce se află înapoia lor. Pictorul are întotdeauna ceva de urmărit, de precizat, de captat, iar imaginile sale artistice fac corp comun cu propria lui persoană. Convorbirea cu Dan Constantinescu a avut loc într-o oră de august fierbinte şi într-un moment privilegiat din viaţa sa: cel al deschiderii expoziţiei sale găzduite de Muzeul de Artă al României, reprezentând a VlII-a  personală. Cu acest prilej, artistul şi-a mărturisit ferm opţiunea pentru actul de creaţie orientat spre surprinderea în stare născândă a unui “cogito” individual, perspectivă ce presupune o imensă disponibilitate, o particulară capacitate de ipostaziere în funcţie de gândirea creatoare supusă interpretării. Redăm în continuare această convorbire:

– Pentru început, stimate Dan Constantinescu, v-aş ruga să vă referiţi la evenimentele pe care le consideraţi esenţiale pentru mecanismul actului de creaţie artistică, atât ca expresie a trăirilor interioare, cât şi ca parte a practicii umane, având în vedere că arta, ca formă sui generis de cunoaştere, implică un material complex pe care-1 prelucrează în felul ei?
– Consider esenţial în desfăşurarea pe durata unei existenţe fizice a unei activităţi creatoare, în primul rănd, harul nativ, tăria de caracter, receptivitatea la tot ce a însemnat acumulări spirituale, adică cultură, cât şi modul în care aceste acumulări sunt sedimentate în registrul cerebral al fiecărui individ în parte. Actul de creaţie nu se opreşte la suprafaţa dreptunghiulară a tabloului, într-un moment de noi ales, ci continuă printr-o legătură de tipul fluxului magnetic în cel care recepţionează creaţia. Artistul secolului nostru are – să zicem – obligaţia faţă de el însuşi, de a transcede la tot ceea ce au însemnat esenţe în momentele importante ale creaţiei şi a le aduce prin aportul individual, stilistic la zi.
Aşa înţeleg eu a fi contemporan cu toţi cei dinaintea mea şi cu cei care există în acest moment.
– Pictaţi foarte multe peisaje. Peisajul devenit temă nu-l  prezentaţi în aspectul exterior pur, ci acoperit de ceea ce-1 depăşeşte, sporit în taină de tot ceea ce v-a putut sugera, cred eu, o poetică. Redând cu mijloace plastice ceea ce în percepţia publicului nu are scop, dvs. duceţi gândirea către spaţii misterioase. Cum aţi ajuns la aceste proiectări ce depăşesc domeniul posibilităţilor optice?
– Nu există decât în studiile estetice genuri artistice ca portrete, naturi statice, compoziţii ; în schimb, există doar o stare lăuntrică, ce ne obsedează şi îşi pune amprenta covârşitor asupra noastră. Consider că starea care mă caracterizează este starea de portret, deoarece până acum şi în continuare voi portretiza: casele, pomii, ş.a.m.d. Maurice Utrillo a fost foarte stângaci, când foarte rar a pictat figuri umane într-un peisaj, dar asta nu 1-a împiedicat să fie unul dintre cei mai mari portretişti ai zidului, mai mult al albului în toate, care în formă pură nu e culoare ci o pauză în pictură, dar care poate căpăta rezonanţe nebănuite în spectrul luminii cum le-a atins la Utrillo cât şi în cele ale marelui pictor român Nicolae Grigorescu.
– Stimate Dan Constantinescu, să mai rămânem puţin în contextul întrebării şi răspunsului anterior pentru că aş vrea să vă  întreb despre rolul modelului în pictura dvs.
– Să facem un paralelism între realitatea obiectivă şi realitatea subiectivă. Prima este plină de dezordine, mai precis logica înlănţuirii elementelor nu este cea care ţine de elementele limbajului plastic. Artistul îşi ordonează realitatea obiectivă cu un ochi format şi reuşeşte să-şi găsească, dacă este posibil, un corespondent în spaţiul realităţii subiective. De cele mai multe ori nu avem nevoie la un control aparent de realitatea obiectivă, fiindcă cea subiectivă îşi descoperă alături de cunoaşterea meşteşugului bogăţii nebănuite, care converg în final, spre misterul operei de artă. Aici este, cred eu, paradoxul imposibilei explicări a ceea ce înseamnă mister, dar orice cuvânt în plus în faţa unui obiect de artă închegat ar putea să distrugă din însăşi frumuseţea lui interioară, faţă de care am nutrit o clipă de iubire ce putea fi eternă.
– Se spune că inspiraţia vine uneori după ce ai căutat multă vreme. Care vă este opinia în această privinţă şi care consideraţi că tebuie să fie raportul dintre inspiraţie şi construcţie?
– Un artist nu trebuie să se apuce de o creaţie decât în clipa în care simte că poate să ardă ca un arc voltaic în faţa subiectului pe care şi 1-a ales. În timpul lucrului, pot apărea
momente nebănuite care nu făceau parte dintr-un plan premeditat al artistului. Hazardul – căci despre el este vorba -devine de sine stătător doar în clipa în care acumulările de ordin profesional acoperă o zonă destul de mare a meseriei şi el poate rămâne cu strălucirea gestului spontan. S-ar zice că în clipa respectivă suntem inspiraţi, dar eu înclin să cred că este mai mult decât un moment trecător, este puterea de a discerne şi a te opri înainte ca gestul nostru să devină inutil. Din această cauză, cred că niciodată toţi artiştii inspiraţi ai lumii nu au dat soluţii eterne artei, ci doar clipe de sensibilitate şi repere estetice.
– Aş vrea să vă pun acum problema rolului judecăţii de valoare asupra artei. În ce măsură credeţi că activitatea critică, în calitatea sa de act responsabil, poate îndruma arta şi pe artişti. Ce rol acordaţi criticului în lumea de azi?
– Criticul este cronicarul artei, fără el neputându-se avea o cronologie a artei, o istorie a ei. Există o diferenţă chiar o ruptură destul de mare între fenomenul explicării operei de artă şi cel al naşterii ei. Este de preferat ca un critic de artă să stea mult în preajma creatorului pentru a-i înţelege toate bucuriile şi neputinţele în faţa lucrului său şi dacă  poate, să se implice prin însăşi persoana sa. Sunt rari criticii care văd acolo unde nici artistul nu a desluşit cu retina sa hipersensibilă, dar nu e mai puţin adevărat că actul de cultură la care purced ambele părţi n-ar putea fi atât de împlinit dacă una ar lipsi. Există în principiu două genuri de critică: critică de erudiţie, de evaluare a fenomenului artistic general şi o alta, implicată direct în descoperirea valorilor individuale artistice. Dacă una, prima, serveşte fenomenul artistic global, în partea sa teoretică, a doua are o misiune mult mai grea, aceea de a descoperi şi promova adevăratele valori artistice.
– Dar ce importanţă are pentru dvs întâlnirea cu publicul?
– Parafrazându-1 pe Cezanne, aş putea spune că arta este făcută pentru muzee. Deci, trebuie să existe un public care să intre în aceste muzee. Pentru atingerea acestui deziderat contează foarte mult rolul criticii pentru informarea, iniţierea celor dornici de a recepta arta. N-aş vrea să fiu înţeles greşit, că arta muzeelor este intangibilă în ceea ce priveşte înţelegerea şi se adresează unui public restrâns. Dar între emoţie şi cunoaşterea reală a fenomenului artistic este un drum lung de studiu individual fără de care nu am putea să ne apropiem de artă. Aşa cum în muzică înţelegerea unei sonate sau a unei simfonii ne obligă la o cunoaştere mai adâncă a părţilor componente cât şi stilului compozitorului, în pictură, chiar dacă avem revelaţia unui artist despre care nu ştim nimic, vom simţi nevoia să ne apropiem ca şi când i-am pătrunde în atelier şi am purta un dialog direct.  Corneliu Baba, maestrul meu, mi-a spus odată că cel mai important lucru pentru o pânză este să te lovească în moalele capului, să te şocheze, prin forţa de expresie a imaginii. Am trăit această întâmplare minunată de multe ori, oricât aş fi vrut să dezbrac opera respectivă a artistului de anecdota existentei lui, am simţit nevoia să cunosc câte ceva din ceea ce a însemnat el ca om, care a trăit într-un spaţiu spiritual şi din care s-a născut întreaga sa operă. Există o categorie de artişti care n-a apărut cu expoziţii personale, dar ei au demonstrat că puteau face acest lucru şi există o altă categorie pentru care expoziţiile personale există ca un stimulent real în desfăşurarea activităţii artistice. Nu vreau să spun că artiştii pictează de la o expoziţie la alta, dar aşa cum am afirmat la începutul interviului, actul creaţiei neoprindu-se în clipa semnării tabloului pe şevalet, este imperios necesară confruntarea cu publicul avizat şi neavizat, pentru a avea o părticică din imaginea spaţiului în care ne găsim. În ceea ce mă priveşte,  ideea expoziţiei personale mă stimulează foarte mult, deoarece am sentimentul spectacolului picturii în accepţiunea cea mai frumoasă a competiţiei valorilor într-o zona spirituală în care au dispărut graniţele. Această idee cred că aparţine secolului nostru datorită bombardamentului informaţional ce depăşeşte cu mult capacitatea noastră de a acoperi prin cunoaştere spaţiul social, istoric, politic. Orice expoziţie personală cred că este o îmbrăţişare pe care trebuie să o acordăm celor care vin să se bucure de artă deoarece şi acest moment face parte din Viaţă!
1989