Chirico, visătorul metafizic

de Florin Colonaş

În impresionanta construcție a Muzeului de Artă al orașului Paris, de pe Avenue Wilson, pe malul Senei, aflată în plin proces de renovare, s-a deschis o expoziție dedicată unui modernist, Giorgio de Chirico. Mare figură în arta plastică a secolului al XX-lea, grecul născut la Volos, dintr-o familie italiană, după studii de pictură la Atena, va merge apoi la München, unde va fi serios influențat de cultura și filosofia germană. Urmează apoi un îndelungat sejur parizian. Va participa la Salonul Independenților, Apollinaire evocându-l în „Soirée de Paris”, scriind despre el  că practică un suprarealism metafizic, punându-i astfel un diagnostic foarte precis, Chirico rămânând drept părintele acestei tendințe. Efervescența personalității sale este evidentă. În 1920, începe să se preocupe de problemele materiei și secretele tehnicii plastice, în paralel cu publicarea unor texte teoretice, dintre care cel mai important este cel dedicat pictorului Gustave Courbet. În 1928, ilustrează „Mystér  laïc” a lui jean Cocteau. Acceptat în lumea intelectualilor de primă mărime, încă din 1918, se va bucura de atenția nu numai a marelui poet despre care am amintit, dar și de aceea a lui André Bréton, Salvador Dali, Renée Magritte, Yves Tanguy.
Vecinătatea scriitorilor îl incită, publicând el însuși romanul „Hebdomeros”, în care dezvoltă viziunile sale fantastice. În 1931, o întâlnește pe Isabela Pakswer-Fer, care-i va supraviețui cu doisprezece ani, până în 1990, soția sa fiind cea care va face donația celor 61 de piese, care constituie fondul actualei expoziții, în care figurează atât picturi, cât și sculpturi și desene. Din 1934, își va schimba des reședința, pe rând, la Paris, Milano și Florența, apoi în Statele Unite, iar după trei ani de peregrinări, se stabilește în Italia, mai precis, din 1945, la Roma, în celebra Piață a Spaniei, evocată în filmul neo-realist italian al lui Luciano Emmer „Fetele din Piața Spaniei”, cu Lucia Bosé și Marcello Mastroianni, drept protagoniști. Cunoștințele sale teoretice și practice, acumulate de-a lungul a decenii de studii, îi vor permite să declanșeze o cruciadă împotriva falsurilor. Vă îmaginați, dacă o personalitate, cum a fost cea a lui Chirico, a simțit nevoia să deparaziteze piața de „făcături”, ne putem lesne închipui, în ce stare de putrefacție se afla comerțul  de artă, la acel moment. Probabil, marea sa pricepere a fost de mare folos, dar insuficientă, pentru a eradica fenomenul. Dealtfel, trebuie să ne gândim că fenomenul este și la noi, în mare măsură alarmant, și se petrece chiar sub nasul experților și criticilor de artă, care ar trebui să fie, cel puțin teoretic, veritabili „câini de pază”, ai adevăratelor valori. Însă, aceștia își dorm liniștiți somnul, asemeenea speciei canine, din filmele de desene animate.
În 1972, Chirico expune tablourile proprii sub deviza „Les Chirico, de Chirico”, pe un itinerar lung: Ferarra, New-York, Toronto, Japonia. O primă mare recunoaștere a meritelor sale o constituie primirea, în 1974, în rândul Academiei de Arte Frumoase, în locul vacant, lăsat de sculptorul Jacques Lipschitz. În expoziție găsim expusă pelerina, coiful și sabia academicianului, alături de discursul său de recepție în înaltul for. Un an mai târziu, i se va orgniza o mare retrospectivă la elegantul muzeu parizian, Marmottan. Spirit complex, greu de înțeles, care la un anumit moment a negat tot ce a făcut, întorcându-se la maniera clasică, un personaj care a rupt relațiile cu prietenii din trecut, care a revenit la forma clasică în finalul activității sale, dar care și-a continuat liniștit parcursul unei opere, chiar dacă ea, într-un anumit moment, a fost contestată și a stârnit reacții din partea unor artiști de primă mărime. Așa însă, cum scrie Mihail Sebastian, în binecunoscuta sa lucrare dramatică, „Steaua fără nume”, „nicio stea nu se abate din drumul său” și Chirico și-a văzut liniștit, mai departe, de drumul său.
Chirico, cel numit de Apollinaire drept un metafizic suprarealist, a avut și în plastica românească un răsunet favorabil, deși climatul nostru cultural-artistic era, din considerente politice, suficient de bine păzit și îngrădit. Amintesc doar doi artiști, pe care, personal, îi consider de mare ținută plastică și care se încadrează în acest curent. Este vorba despre Viorica Ilie-Velescu, soția pictorului Ilie Pavel, un constructivist foarte interesant. Suprarealismul metafizic al lucrărilor Vioricăi Ilie s-a impus în anii 1960-1970, printr-o tematică interesantă și o acuratețe a tratării subiectului. Din păcate, pictura ei nu a fost prea bine înțeleasă de forurile plastice din epocă și a emigrat în Canada, unde în urmă cu câțiva ani a decedat. Cel de-al doilea artist, pe care l-am putea încadra în această tendință, este Florin Niculiu care, prin celebrele „țărmuri infinite” și „grădinile” sale, a lăsat o operă care, încet, încet, începe să fie uitată. Mare păcat! Niculiu a lăsat o operă de mare întindere și sensibilitate, iar orgnizarea unei retrospective în Muzeul Național de Artă nu poate fi decât de dorit.
Gorgio de Chirico a fost un artist căruia desenul, pictura și sculptura i-au fost la îndemână, stăpânind la perfecție mijloacele lor artistice. În autoportretul său din 1949, pare un tip cu o liniște sufletească ce se introspectează. Chipul artstului mai apare și într-un dublu portret, alături de soția sa, Isa, ea blondă cu părul în vânt, iar el brunet, serios, cu o bărbie teșită, voluntară. O caracteristică a creației sale este aceea că, în anii 1940, reia vechile teme ale tablourilor sale din 1910 până în 1920. Acest fapt a nemulțumit mulți artiști, care i-au făcut reproșuri, chiar dacă un artist ca Andy Wharhol este entuziasmat de „Muzele neliniștite”. Max Ernst, în schimb, îi reproșează, acuzându-l că distruge până la valoarea comercială, operele sale vechi. După 1970, subiectul misterului începe să-l fascineze, în expunere fiind „Întoarcerea lui Ulisse”, „Baie misterioasă”, „Cap de animal misterios”, pe profilul unui cap de cal, apărând peisajul unui oraș de pe malul mării, cu construcții în trepte. Desenele expuse reprezintă studii la lucrările gândite sau în pregătire: cal, cavaler cu cal, Oreste, Agamemnon. Amator de spații deschise, care apar în pictura sa, dealtfel a locuit, din 1945, în piața Spaniei, la Roma, despre care spunea „mio amore de la mia vitta”, piață de care s-au îndrăgostit și alții.
Dar și Piața Italia îl va inspira, atunci când reia o cutumă, pe care Claude Monet a abordat-o în nenumărate lucrări, pictura unui subiect, la ore și sezoane diferite. Există două exemple. Piața cu soarele apunând și, în plină zi, „Temple du soleil”, în care un soare exploziv domină. Lucrări pictate cam cincisprezece ani după ce, în 1962, pictase un subiect cheie, „Nôtre Dame de Paris”, într-o manieră mai conservatoare. Există și o serie de sculpturi în bronz, de mărime mică, cu personaje diverse, între care „Îmbrățișarea lui Ettore cu Andromaca”, „Oreste și Pylade”, în care arta sculptorului o egalează pe cea a pictorului. La finalul vizitei, parcurgând simezele expoziției, găzduită de o singură sală a prestigioasei instituții muzeale, purtând numărul opt, realizez ce mari expoziții se pot face în spații nu prea întinse, atunci când există un material dens, în care arta vibrează și emoționează privitorul.
De ce oare, la noi, expoziții de tipul acesta, nu se fac? Se așteaptă mari retrospective care, de cele mai multe ori, mor înainte de a se naște. Adesea se răspunde: nu avem bani de catalog! Este criză! Și o expoziție fără catalog… Trebuie să știți că, nici expoziția Chirico nu a beneficiat de catalog. Dealtfel, singura expoziție pariziană importantă, din această primăvară pariziană, care nu are catalog. Să fie, oare, și ei în criză? Oricum, nu de idei!