DAN CONSTANTINESCU

“Am dorit să pictez  timpul”

Interviu de Gabriela Bidu

Format la şcoala maestrului Corneliu Baba, pictorul Dan Constantinescu şi-a conturat un demers al creaţiei de o inconfundabilă şi inedită expresivitate plastică. Recenta sa expoziţie de la Galeria Simeza intitulată cu tâlc “Zidurile memoriei” a reprezentat o convingătoare demonstraţie a crezului artistic.

 – Dan Constantinescu, cum s-au ridicat “Zidurile memoriei” şi ce anume reprezintă?
– Expoziţia personală de la Galeria Simeză face parte din ciclul Zidurile memoriei, iar ceea ce expun reprezintă o catapeteasmă, alcătuită din aproximativ 63 de lucrări realizate în tehnica mixtă (ulei pe carton şi intervenţii cu pastel gros, cartoanele sunt lipite pe casetoane de placaj pictate în ulei). Am fost nevoit să frâng această catapeteasmă dându-i semnificaţii noi prin modul de expunere în cele trei săli ale galeriei. “Zidurile memoriei” sunt o prelungire firească a ciclului veneţian în care zidurile în suferinţă sunt biciuite de timpul care se scurge în mod inexorabil peste arhitecturi, a căror strălucire a apus demult. Am dorit întotdeauna să pictez timpul care ne face să înţelegem altfel operele create cu mii de ani în urmă. Am trecut prin filtrul sensibilităţii  mele imaginile frescelor de la Vladimir sau Suzdal unde am putut atinge picturi realizate de Rubliov. Aparţin în trup şi suflet  momentului pe care îl traversez pe acest pământ, dar în acelaşi timp nu pot să fac  abstracţie de ceea ce mă leagă de arta veche. “Zidurile memoriei” sunt o trimitere şi în viitor cu implicaţii profunde în modul de abordare a descifrării sensurilor nebănuite pe care arta subliniată până la esenţă ni le poate dărui. Pictez idei, stări de griuri colorate, în care strigă roşuri stinse sau aprinse în taina luminii din biserici.
 – Ce evenimente le consideri esenţiale pentru mecanismul actului de creaţie artistic atât ca expresie a trăirilor interioare, cât şi ca parte a practicii umane?  
– Consider esenţial, în primul rând, harul nativ, tăria de caracter, receptivitatea la tot ce a însemnat acumulări spirituale, adică cultură, cât şi modul în care aceste acumulări sunt sedimentate în registrul cerebral al fiecărui individ în parte. Actul  de creaţie nu se opreşete la suprafaţa dreptunghiulară a tabloului, într-un moment de noi ales, ci continuă printr-o legătură de tipul fluxului magnetic în cel care recepţionează creaţia. Artistul secolului nostru are, să zicem, obligaţia faţă de el însuşi, de a transcede la tot ceea ce au însemnat esenţe în momentele importante ale creaţiei şi a le aduce prin aportul individual-stilistic la zi. Aşa înţeleg eu a fi contemporan cu toţi cei dinaintea mea şi cu cei care există în acest moment.
 – Se spune că inspiraţia  vine uneori după ce ai căutat multă vreme. Aşa este?
– Un artist nu trebuie să se apuce de o creaţie decât în clipa în care simte că poate să ardă ca un arc voltaic în faţa subiectului pe care şi l-a ales. În timpul lucrului pot apărea momente nebănuite care nu făceau parte dintr-un plan premeditat al artistului. Hazardul – căci despre el este vorba – devine de sine stătător doar când acumulările de ordin profesional acoperă o zonă destul de mare a meseriei şi el poate rămâne cu strălucirea gestului spontan.

– Ce înseamnă pentru tine întâlnirea cu publicul?
– Parafrazându-l pe Cezanne, aş putea spune că arta este făcută pentru muzee. Deci, trebuie să existe un public care să intre în ele. Aşa cum în muzică înţelegerea unei sonate sau a unei simfonii ne obligă la o cunoaştere mai adâncă a părţilor componente, a stilulului compozitorului, în pictură, chiar dacă avem revelaţia unui artist despre care nu ştim nimic, vom simţi nevoia să ne apropiem, ca şi când am pătrunde în atelier şi am purta un dialog direct. Corneliu Baba, maestrul meu, mi-a spus odată că cel mai important lucru pentru o pânză este să te lovească în moalele capului, să te şocheze, prin forţa de expresie a imaginii.
2002Fotografii de Mihai Constantin