Silviu Parascan: un retro-modernist

de Petru BEJAN

După aproape un secol de agitație modernistă, după temperarea simțitoare a entuziasmului avangardist și a voluptăților transgresive, se constatată o evidentă recalibrare a vocabularului plastic în sensul apelului tot mai insistent, detașat de presiunea modelor curente,  la picturalitatea de factură tradițională. Discreditat la începutul secolului trecut pentru excesiva și prelunga sa „încremenire în proiect”, figurativul este pe cale a fi resuscitat astăzi, chiar în condițiile unei crize a legitimității estetice. Nici pasiunile abstracționiste, nici subtilitățile conceptualiste sau minimaliste, nici fervoarea parti-pris-urilor ideologice nu au reușit să-l  surclaseze definitiv. Este resimțită, în fapt, nevoia revenirii la emoție, la obișnuitele juisări calofile în care sunt privilegiate sugestia, dispoziția favorabilă și expresivitatea. În locul clamărilor zgomotoase ale originalității cu orice preț, se propune – sfidând oarecum „spiritul vremii”- o triplă reconsiderare: a formei, a meșteșugului artistic, a ideii de operă. „Autorul” însuși pare să fi renăscut, contrar mulțimii de necrologuri postmoderne care păreau să-l fi îngropat irevocabil.  
Tocmai în acest mediu îl găsim pe Silviu Parascan. Ce se știe despre artistul ieșean, plecat să-și șlefuiască abilitățile plastice în școlile de artă ale Bucureștiului? Înainte de toate, că simpatizează cu nostalgicii șevaletului, ai picturii senzualiste, de atmosferă, făcute să placă ori  să delecteze. Deși foarte tânăr, și aflat în căutarea unui stil „al său”, „calcă” apăsat a Maestru. Se eschivează cu premeditare modernismului prospectiv, centrat pe un vector al viitorului, așezându-se voit împotriva „tendințelor” care l-ar ridica rapid pe mult-râvnitul val al notorietății. Este, mai curând, un retro-modernist, un creator în ordinea clasicului – recuperat, actualizat și resemnificat în acord cu sensibilitățile publicului de azi. Atât în temele favorite (portretul, peisajul, variațiunile florale, naturile statice), dar și în tehnicile exersate (desenul, grafica,  pastelul, intervențiile în acrilic sau acuarelă), artistul se distinge – între altele – printr-un simț profund al culorii, prin suplețea și rafinamentul detaliului, prin maturitatea rezolvărilor tehnice.
Răsfățat de muze cu un talent incontestabil, Silviu Parascan se îndreaptă hotărât spre vămile consacrării. Replierea spre aliniamentul maeștrilor preferați nu este conjuncturală, nici semnul vreunei opțiuni anacronice. În prețuirea tradiției putem „citi” dorința propriei familiarizări cu „sursele”, cu modelele de urmat, dar și cu fundamentele artei veritabile. Aparentul „pas înapoi”  pregătește, cu siguranță, elanul decisiv spre binemeritata validare artistică. De ce nu, chiar în expoziția de față?