Cum se vede o expoziție de Mircea Doinaru
Se vede cu mai multe viteze. Primul impact este al coerenței în tehnică. E aceeași mână sigură care merge pe formula pensulației groase, a culorilor tari și a compozițiilor mitice sau biblice. Mă număr printre norocoșii care au putut observa evoluția lui Doinaru în acest perimetru, și în spațiul de atelier, și în expozițiile cu care – parcă prea timid – iese în fața publicului odată la câțiva ani. Dar să dai o primă roată prin sălile de la CMN și să ieși ar fi o regretabilă greșeală. Trebuie sa stai un pic, de vorbă cu autorul eventual, și apoi să mai priveși încă o dată. Abia atunci ai să vezi cu adevarărat. Dacă ești echipat să o faci. Mai de aproape, mai de departe, mai dintr-o parte. Pentru că Mircea Doinaru nu face pictură-ilustrație. Face ceea ce eu numesc (în lipsa unui termen mai adecvat, poate), o pictură cultă. Cu mesaj, cu reflecție, cu curaj plastic, cu compoziții care îți fac complimentul de a nu se dezvălui dintr-o dată. După această ”împrietenire” reciprocă, ai șansa să îl înțelegi pe artist. Și ai face bine să ”vorbești” direct cu opera pentru ca M. Doinaru este un econom al vorbelor care își exercită plenitudinea ”vocală” numai atunci când creează. Mai aveți timp o săptămână să vedeți expoziția de la Cercul Militar Național. Vă sfătuiesc s-o faceți.