Pictura lui Andrei Damo pornește de la o idee prestabilită, având punctul de plecare în literatură, în atitudini ale personajelor contemporane sau în tradițiile unor culturi. Eminamente umanistă și figurativă, cu aserțiuni în zona abstractului, arta sa se bazează pe secretele desenului, din care nu lipsește cea de a patra dimensiune, timpul. Monumentale scenografii și note barocizante caracterizează compozițiile de gen, naturile statice și portretele care, locuind spațiul fizic al tabloului, compun o lume secretă, plină de taine și labirinturi. Andrei Damo ne-a invitat la carnavalul venețian, dar, mai ales, ne propune să observăm diversele măști ale acestuia și variatele fațete ale omului, evocate prin intermediul portretului mascat, un reflex al dedublării ființei. Alături de aplicarea plată a culorii, pictorul utilizează și tușe ritmice, fragmentate, o concesie în favoarea expresiei plastice descriptive, care nu este o atitudine nouă față de abordările de până acum. Acest fel de a așeza materia cromatică pe pânză, vine din preferința artistului pentru stilul abstract, utilizat uneori ca accesoriu în anumite detalii, amplificând cu ajutorul efectelor lui, puterea de expresie și tensiunile ivite din jocul zecilor de pensulații, care învăluie și mai mult în mister, latura impenetrabilă a ființei.

Pentru Andrei Damo, chipul este un pretext de a jongla cu grafisme și culori, țesute pe o structură rațională a imaginii. Rețele complicate de linii realizează o corelație ingenioasă între planurile cromatice, lăsând valorile picturalității să concureze cu semne scrise, suprapuse, cu ecouri plastice în spațiul compozițional. Acestea analizează vestimentația personajelor, creând trasee de culoare și scriituri schițate cu pensula într-un soi de grafisme, aflate în antiteză cu tratrea drapajelor rochiilor de carnaval, peste care lumina strălucește, creând volume din formele ivite și abandonând umbra în cutele texturii pictate cu măiestrie. Concordanțele dintre personajele aparținând unor straturi sociale diferite, sunt observații directe ale artistului, care sunt alăturate uneori, după noțiunile unui pamflet, tratat cu discrete și inteligente ironii, alteori, Andrei Damo privind în interiorul experiențelor sale, scena dramatică a lumii. Pictura sa este fundamentată pe reactualizarea figurativului, aflat sub impulsul ideii de perfecțiune a formei, fie că investigarea se află în acord stilistic cu precepte renascentiste, incluse în compoziții mai echilibrate, statice, fie că o anumită recuzită implică variabile structurale ale imaginii, cu trimiteri spre teatralitate, prin scene ce nu aparțin cotidianului, ci asociațiilor mentale ale artistului, punând în discuție situații și concepte. Formele sunt articulate unei arhitectonici solide, dând impresia, prin jocul de volume, că ies din tablou. Nu lipsesc însă, nici asimetriile barocizante, subordonate unor scopuri simbolice și estetice. Capacitatea artistului de a ordona elementele și de a le combina astfel încât, mesajul să inițieze întrebări și explicații, îndoieli și nedumeriri, lasă loc unor presupuse răspunsuri, în care se întrevede antagonismul dintre latura divină și demonică a ființei, transformând viața în incertitudini și speranțe.

Expoziția „Carnivale” deschisă de Andrei Damo la Cercul Militar Național, aduce în prim planul operei sale de până acum, dramele existențiale ale omului care, sub aparențele unui spectacol plastic dominat de fragmente de petreceri, parade și baluri mascate, ne amintesc de una dintre cele mai spectaculoase manifestări care celebrează artele și tradițiile medievale de la Veneția. În tablourile sale buna dispoziție ascunde neîmplinirile omului, costumele fiind doar punctul de plecare pentru un întreg demers ideatic și plastic, îmbinând conture precise ale elementelor cu implicațiile emoționale ale pictorului, corectitudinea desenului cu farmecul cromatic. Pelerinele masive folosite de vechii venețieni pentru a se acoperi de frigul iernii, constituie pentru Andrei Damo același motiv de reevaluare a potențelor expresive ale culorii saturate la maximum, neutralizată cu griuri, permițând și chipului mascat să evoce aceleași plasticități cu accent pe tonalități pure, așternute cu pensula astfel încât, alăturările contrastante să aibă o arie de comunicare elaborată cu unitatea spațiului compozițional. În procesul de investigare al imaginii, Andrei Damo are bucuria de a-și sintetiza cele două direcții stilistice preferate, nonfigurativul și realitatea, ambele evocate în modul cum problematizează portretele de femei mascate. În partea superioară a imaginii, pensulații rapide, subțiri și scurte, tratate într-o debordantă policromie, descriu o zonă total abstractizată a tabloului, reprezentând, de fapt, pălăria personajului, dar marcând stilul pictural de început al artistului. Chipul, indicat prin substitutul figurii, masca, înzestrată cu sugestii cromatice variind de la albul, reflectând aspectul dramatic al reprezentărilor carnavalești, la roșu, cu trimitere exactă spre lumea lupanarelor, ne redirecționeză atenția spre diferitele texturi, care înlătură monotonia imaginii și se desfășoară ținând cont de mecanismele fizice și psihice ale tonurilor, de contrastele de culori pure, simultane și succesive, alternări de forme și linii în scopul creării diversității, acționând senzorial asupra privirii noastre. Ecourile Carnavalului de la Rio, prezente în câteva lucrări, impun un alt tip de mască, unde observăm tendința de metalizare a materiei cromatice și un factor elegiac, prin utilizarea griului și albastrului, frecvente în pictura lui Andrei Damo. Prin instantaneele de sărbătoare preluate de la venețieni, acesta fixează un personaj sau două, costumate, în atitudini teatrale amintind carnavalul, manifestare care se desfășoară cu două săptămâni înainte de Sfintele Sărbători Pascale, marcând intrarea în post, tiltul expoziției „carnivale”, însemnând „adio carne”. Însă libertatea și libertinajul permis de această sărbătoare și marcat de încurajarea anonimatului și de atmosfera de viciu și desfătare, sunt relevate, la nivel simbolic, în multe lucrări de artistul care, cu anumite rezeve, redă intimitățile comportamentale ale omului, atitudini sociale, obiceiuri, tradiții medievale ale orașului lagunelor. Domeniul vizual selectat de Andrei Damo se oprește la un moment dat asupra naturalului, regăsit în figurarea nudului, a femeilor voluptoase, a căror anatomie este analizată în termenii frumuseții, dar și ai senzualității. Provocatoare și înzestrate cu atributele condiției personajelor interpretate, acestea dezvoltă alt aspect al carnavalului, continuând mesajul pe care îl implică masca. Situându-le în ambianța dezlegării la cele lumești înainte de post, pictorul pune în relație conținutul de idei și amplele posibilități plastice ale compoziției, permițând desenului ferm să se asociaze, în mod fericit, cu severitatea tratării anatomiei presărată cu ecleraje, cu organizarea laborioasă conținând perspective, personaje masculine în penumbră sau explicit implicate în subiect, dar creează și lucrări cu puține elemente , caracterizate prin claritatea formelor și planurilor, în care, un singur model feminin, este redat cu definiția seducțiilor lui. Având reper de localizare al acțiunii deschiderea unei ferestre, prin care vedem albastrul închis al înserării, tănăra cu părul ondulat în spiriutul picturii leonardești, este rezultatul rezolvării unei problematici plastice a analizei raccourci-urilor, soluționate admirabil. Adolescenta este repictată în alt tablou într-o esoterică atmosferă de clarobscur, cu umbre mângâind chipul și gâtul, artistul folosind același cadru imagistic, dar altă postură, alte rafinate nuanțări al tehnicii sfumato. Numai tonalitatea bleu a mărgelelor și lumina căzând pe bustul senzual atrag atenția în planul apropiat, permițând înlănțuirea matematică a planurilor compoziționale, unite de centrul de interes fixat pe subiect, echilibrate de factura constructivistă a termenilor plastici, completând valorile susținute predilect de griuri și culori locale.
Autoportret. Figura umană și omul, ca entitate spirituală, constituie o preocupare permanentă a creației lui Andrei Damo, atent la reprezentarea stării interioare, la evocarea unui mesaj sau a unei situații  cu aluzii la spectacolul lumii. „Autoportretul” în armură de cavaler medieval, este o trimitere spre genealogia artistului, dar, mai mult decât atât, o introspecție în trăirile personale, o rememorare a experiențelor existențiale trecute, transpuse în datele unei evocări baroce, pline de misterul și teatralitatea unei scenografii riguros argumentate. Andrei Damo, cu figura efilată a unui ascet și barba albă, care îi caracterizează fizionomia, are privirea îndreptată în jos, imaginea părând un moment de aducere aminte, susținut de reprezentarea ecvestră din planul secund, în care personajul se uită în urmă într-o ipostază de rememorare a veacurilor. Curajul, grația, vitejia, simbolizate de prezența cabalină, care este înzestrată cu puteri miraculoase,   prevestind războiul prin însăși mistica încorporată în structura sa ideatică, reprezintă componentele acestui tablou care ne vorbește despre civilizația medievală, marcată de prezența cavalerilor și de războinici călare, idealizând loialitatea, etica, credința, virtuțile masculine ale cavalerismului. Această introspecție în trecut, prezentată și ca un studiu de mișcare, aflat în contraponderea autoportretului static și în plină pagină, prezintă o scriitură gestuală pe suprafața cadrului părând un tablou în tablou, multiplicând spațiul compozițional și evidențiind o linie meandrată și continuă, regăsită la modul mai analitic și mai exact în zalele de la gât și de la mâini ale costumului. Corespondențele elementelor de limbaj  plastic, diferit impuse aceleiași compoziții, ritmează ansamblul plastic, vorbind despre complexitatea căutărilor de soluții, care barocizează viziunea artistului. Atenția pentru detalii, mai ales pentru strălucirea metalică a vestimentației, pentru împletitura filigranată a unor părți ale armurii, este alăturată în scopul echilibrării compoziționale,  fondului sintetic al lucrării, care neutralizează, prin tonul surdinizat, de frescă, structurile compoziționale, concepute pe două registre, distincte prin așezarea perspectivală. Sprijinindu-se cu mâna dreaptă pe spadă, pictorul realizează o cercetare anatomică în ceea ce privește palma, sabia de la brâu, acoperită de brațul stâng, topindu-se într-un efect de sfumato. Acest „Autoportret” se integrează proiectului „Carnivale”, în ideea în care artistul devine, prin particularitățile sale existențiale și creatoare, parte din dramele lumii și din spectacolul ei inerent. Cu toate acestea, Andrei Damo nu se rezumă în a face o aluzie discretă la virtuțile masculine ale cavalerismului, ci strămoșii săi războinici ar fi cei care astăzi îl determină pe artist să devină continuator, fie și la nivel conceptual, al unor vechi precepte aparținând perfecțiunii ființei, în care nu credem, dar spre care ne îndreptăm.

Ana Amelia Dincă,
critic de artă