Corneliu Ostahie     Insemnari iesene, decembrie 2011

Cu doar doua expozitii personale deschise in tara pe parcursul unei cariere ce acopera aproape cinci decenii de activitate, te-ai fi asteptat ca Mircia Dumitrescu sa fie un artist discret si retractil, pomenit mai ales in cercurile restranse ale unor initiati in tainele creatiei sale, si nicidecum o personalitate de o seducatoare carisma, omniprezenta si impresionanta prin anvergura preocuparilor, revendicata in egala masura de lumea plasticienilor si de cea  a scriitorilor. Grafician, pictor si de o buna vreme incoace si sculptor, cel despre care fizicianul si filosoful Basarab Nicolescu spunea ca este “un geniu generos si modest” a stabilit de-a lungul timpului solide legaturi de prietenie cu nenumarati poeti, prozatori, dramaturgi si critici literari, dintre care unele, cum ar fi relatia de amicitie cu Nichita Stanescu, au devenit adevarate legende ale lumii literar-artistice romanesti.

In cazul lui Mircia Dumitrescu, dragostea de carte nu a fost niciodata si nu este nici acum doar o simpla vorba in vant sau un loc comun de care nu scapa aproape niciunul dintre cei care se incumeta sa caute o explicatie plauzibila, corecta si convingatoare pentru pasiunea si consecventa cu care artistul ilustreaza de o viata intreaga operele scriitorilor, dar si venereaza tot ceea ce tine de universul livresc, inteles nu numai ca depozitar de informatie, ci si ca generator de matrice estetice si stilistice de sine statatoare.

Dimpotriva, as spune, dragostea de carte este, in ceea ce-l priveste, un mod superlativ de a trai actul creatiei si de a-l  exprima, de vreme ce  dintr-o astfel de viziune originala si integratoare s-au nascut  celebrele carti-obiect (sintagma neagreata de artist, in locul careia o prefera pe cea de “carti bibliofile”), de dimensiuni impresionante, care contin poemele dedicate lui de catre Nichita Stanescu si care au fost expuse in luna mai a anului 2008 in cadrul retrospectivei de la sala “Constantin Brancusi” a Palatului Parlamentului.

La fel de bine pot fi invocate aici si cele sase albume artizanale, confectionate in intregime de Mircia Dumitrescu cu o minutie si acuratete de mare bijutier, care includ schitele sale, in fapt jurnalul desenat al  propriei existente, si care sunt, luate in sine, opere de arta de o rara expresivitate si de un desavarsit rafinament. Ca sa nu mai vorbim de monumentul grafic  rezultat din facsimilarea manuscriselor lui Mihai Eminescu, operatiune de  extrema dificultate pe parcursul careia s-a intrecut pe sine insusi, punand la bataie tot ceea ce stia in materie de gravura pentru a putea reda din punct de vedere tipografic aspectul autentic al fiecarei file  din caietele in care erau adunate, uneori alandala, miile de pagini innobilate de scrisul poetului national.

Lectii de boema cu Eugen Schileru
Cautand ceva mai in urma prin ascunzisurile timpului, vom descoperi ca “vinovat” de atasamentul lui Mircia Dumitrescu fata de literatura si de literati se face (si) Eugen Schileru, cel care l-a introdus in cercurile boemei bucurestene sau, mai bine zis, in localurile in care reprezentantii cei mai de seama ai acesteia isi faceau veacul. La Katanga, Gradinita, Podgoria, Boema sau Pestera i-a intalnit si cunoscut pe aproape toti poetii, prozatorii si dramaturgii care animau si dadeau stralucire acestor carciumi altfel modeste, de la Dimitrie Stelaru la Tudor George si de la Nichita Stanescu la Octavian Stoica si Horia Lovinescu.

Contactul cu ei, cu modul lor dezinhibat de a se comporta si exprima l-a ajutat mult in incercarea sa continua de a-si invinge timiditatea si de a se impune cu mai multa autoritate in diverse imprejurari si in relatiile cu unii oameni pe care si-ar fi dorit sa si-i poata numara printre prieteni si sprijinitori. Nu i-a reusit intotdeauna.

De Zaharia Stancu si de Alexandru Philippide, de exemplu, nu s-a putut apropia suficient, in ciuda faptului ca le-a ilustrat operele si ca a fost invitat la ei acasa. Costumul si cravata pe care acesti distinsi domni le purtau cu naturalete il inhibau si il faceau sa simta ca se sufoca, motiv pentru care nu a raspuns cum ar fi trebuit, probabil, intentiilor prietenesti manifestate de ei.

Dincolo de astfel de circumstante si intamplari ale caror asperitati  au fost cu siguranta netezite de trecerea timpului, ceea ce a ramas fiind o discreta nota  de farmec si pitoresc,  cu adevarat important  este faptul ca din intersectarea universului ideatic si a polimorfismului stilistic al expresiei proprii artistului cu literatura, fie ea clasica sau contemporana, au rezultat numeroase carti despre care se poate spune ca sunt in egala masura capodopere ale cuvantului si ale semnului grafic. Pe langa cele deja amintite, cu nimic mai prejos sunt “Chira Chiralina” (Panait Istrati), “Epopeea lui Ghilgames”, “Demonii” (Lermontov) “Metamorfozele” (Ovidiu), “Povestiri” (Ion Creanga), “Corbul” (Edgar Allan Poe), “Hernani” (Victor Hugo). La acestea se adauga vreo cateva mii de coperti care, la randul lor, au imprimat o personalitate grafica inconfundabila unui numar identic de carti.

Este, sa recunoastem, mai mult decat a daruit vreodata literaturii (si implicit bibliotecilor din tara noastra, deci si cititorilor) oricare alt grafician roman, mai ales ca, in majoritatea covarsitoare a cazurilor, nu este vorba de simpla ilustrare a unor teme si subiecte, ci de veritabile dialoguri, initiate de catre artist prin mijloacele sale grafice cele mai subtile, cu structurile stilistice subiacente ale acestora  si cu semnificatiile lor estetice, morale ori de alta natura.

A treia pogorare printre privitori
Scriam la inceputul acestor randuri ca Mircia Dumitrescu nu a expus in tara decat de doua ori. A facut-o prima data in 1973, iar a doua oara dupa 35 de ani, in 2008. Intrebarea care se pune este cat va trebui sa mai asteptam pentru a putea participa la vernisajul unei noi expozitii semnate de maestrul absolut al graficii romanesti de azi. Ei bine, se pare ca nu va mai trece mult timp pana atunci.

Din marturisirile sale rezulta ca nu mai tarziu de anul viitor  va prezenta pe simezele unei galerii bucurestene lucrari noi de grafica si sculptura. Nu va fi vorba insa despre o expozitie personala, ci de una realizata impreuna cu un medic cardiolog si cu un scriitor. Medicul va expune o suita de fotografii infatisand inima omeneasca in varii ipostaze, inclusiv in timpul unor interventii chirurgicale. Vor fi imagini de mare impact vizual. Initial, Mircia Dumitrescu a intentionat   sa le “dea replica” pe panza sau pe hartie, dar a renuntat, considerand, probabil, ca transpunerea lor in alt limbaj plastic, chiar daca asemanator, ar fi putut sa le diminueze pregnanta si extraordinara capacitate de a impresiona.

“Inima umana privita de aproape seamana cu un cap de oaie jupuit. Imediat ce am vazut fotografiile respective, gandul m-a dus la mielul purtator de cruce din “Altarul de la Isenheim”, capodopera  lui Mathias Grunewald”, isi motiveaza artistul, oarecum sibilinic, dar convingator totusi, decizia, lasand totodata sa se inteleaga ca nota dominanta a viitoarei expozitii va fi exacerbarea dramatismului specific tipului de expresionism pe care il practica de regula.  Ca asa si nu altfel se va intampla sa fie rezulta si din descrierea sumara a ciclurilor de lucrari proprii ce vor fi aduse in fata publicului. Unul dintre ele vizeaza, intr-o transcriere anamorfotica, sexul femeii. Subiectul va fi insa o capcana, intrucat adevaratul mesaj al acelor creatii, in care apar printre altele bunica si mama  artistului, consta in atragerea atentiei, cu mijloace vizuale cvasiviolente, asupra duritatii existentei femeii, adica asupra exact opusului sexualitatii senzuale.

O alta serie de lucrari (circa 20), intitulata “Apocalipsa”, va fi o replica la celebra “Apocalipsa lui Ioan” a nu mai putin celebrului Albrecht Durer. Mircia Dumitrescu vrea sa “polemizeze”, peste secole, cu ilustrul pictor si grafician german, considerand ca poate sa contrapuna caracterului explicit al ilustrarii sfarsitului lumii, asa cum reiese el din gravurile acestuia, o imagine mai incifrata, poate putin oculta, poate un pic mai misterioasa, dar cu siguranta mai infricosatoare a dezastrului final si definitiv al umanitatii.

In expozitie vor figura si vreo 30 de sculpturi in lemn si in metal cu tematica diversa care vizeaza, pe de o parte, subiecte sacre, religioase (Maria si Iosif, practica rituala a flagelarii, un sarpe ucis etc), iar pe de alta parte, subiecte sa le spunem obisnuite (portrete, animale etc) a caror miza consta in primul rand in rezolvarea originala, indrazneata a unor probleme plastice care implica eterna relatie echivoca dintre forma si spatiul ambiental.

Cat priveste rolul scriitorului (este vorba de Eugen Suciu, un prieten foarte apropiat al  artistului) in organizarea si prezentarea expozitiei, deocamdata putem constata doar ca prezenta sa va fi una absolut fireasca si, mai mult, chiar necesara, avand in vedere raporturile extrem de stranse existente, asa cum sper ca am reusit sa demonstrez mai sus,  intre Mircia Dumitrescu si lumea autorilor de carte.

Vremea si rostul calatoriei
In atelierul situat la parterul unei cladiri-acaret din curtea Bibliotecii “Ion Creanga”, dar si in subsolul imobilului principal, unde se afla presele de gravura si celelalte unelte absolut trebuitoare practicarii indeletnicirilor sale artistice, Mircia Dumitrescu se simte stapan peste un univers care este numai al lui, dar pe care este gata sa-l imparta oricand cu afinii spirituali. Nu este un spatiu autarhic, aparat cu strasnicie de cerberii unei intimitati prost intelese sau ai fricii launtrice de a comunica. Dimpotriva, dinspre si inspre acest loc stiut de majoritatea plasticienilor si scriitorilor bucuresteni, dar nu numai de ei, pleaca si sosesc necontenit intrebari si raspunsuri, saluturi si indemnuri, imagini si sunete etc.

Printre ele si sute, poate mii de fotografii digitale facute de studentii maestrului in diferite tari in care acestia calatoresc in vacante sau cu ocazia unor evenimente culturale. Pentru ca trebuie sa va spun un secret: oricat ar parea de ciudat, fiind vorba despre un mare grafician, care mai este pe deasupra si pictor, si sculptor, Mircia Dumitrescu nu a fost niciodata in Italia. Si nici nu are de gand sa se duca. Nici in Italia, nici in alte parti. Se multumeste sa dea drumul computerului, sa ia CD-urile cu peisaje ori muzee din Roma, Paris, Londra, New York etc si sa se uite la ele minute, zeci de minute, chiar ore in sir.

Timpul calatoriilor a trecut, vrea sa spuna el, nu numai pentru ca are o varsta respectabila (n. 1941), ci si pentru ca a imbratisat o  parte dubitativa, anume pe cea vadit sceptica, a filosofiei lui Eugen Schileru referitoare la adevaratele dedesubturi si scopuri ale voiajurilor. Acesta reusise sa obtina permisiunea de a iesi din tara abia in 1966, cand a implinit 50 de ani. Si-a cumparat atunci un costum (acelasi cu care avea sa fie inmormantat doi ani mai tarziu) si a plecat la Paris. La intoarcere, studentii l-au intrebat cum a fost atunci cand a vazut pe viu lucrarile marilor maestri adunate la Luvru.

“Pai, n-am fost la Luvru, ce sa caut eu acolo, doar sunt profesor de istoria artelor, stiu bine din sutele de carti si albume care mi-au trecut prin maini ce puteam vedea in acel muzeu”, le-a raspuns dascalul. “Bine, bine, dar ce ati facut la Paris, de ce v-ati mai deranjat sa bateti atata amar de drum?”, au revenit cu o noua intrebare studentii. “Am stat la cafenea si am privit strada. Au francezii astia niste cafenele si niste strazi, si mai ales o lume, ce lume!, care umbla pe ele…”, a pus punct discutiei Eugen Schileru, lasandu-si discipolii cu gura cascata.

Cu alte cuvinte, pentru a calatori trebuie sa ai propria miza, care poate fi mult diferita de imaginea-standard a unui loc sau a unui obiectiv turistic ori cultural. Iar  uneori poti chiar ajunge la intelepciunea si la puterea de concentrare necesare spre a aduce la tine, prin substitute de tot felul, dar mai ales prin interogarea propriului bagaj cultural, a intuitiei si a inteligentei locurile in care altadata ai fi dorit cu ardoare sa ajungi.

Astfel procedeaza Mircia Dumitrescu, fara a renunta la beneficiile peregrinarilor, fie ele si cvasiimaginare, dar economisind timp pretios pentru  a-si continua opera si pentru a o innoi necontenit. O masura de siguranta in plus pentru cineva care se uita peste gardul eternitatii si spune cu ferma convingere: “Eu am sa lucrez si-n viata viitoare, care va fi foarte lunga, deci si foarte plictisitoare.”