Autoportretul este proba disperarii unui pictor. Ori e la un apogeu pe care il vrea imortalizat, ori se lupta cu depresia pentru ca nimeni nu-i face o comanda, ori nu are bani pentru un model, ori se afla intr-o faza acuta a narcisismului de care orice artist probabil ca sufera. Este un prilej pentru experimente plastice, asa cum faci mai intai teste pe soareci inainte de a scoate un medicament in farmacii. Daca functioneaza, metoda va fi regasita si in alte lucrari. Sa nu fiu inteles gresit: ador tema portretului si ma fascineaza autoportretul. Mai ales cand pictorul se incadreaza pe el insusi mai mult sau mai putin discret in compozitia unei panze, amestecandu-se printre alte personaje. Am vazut recent aceasta metoda la Corneliu Baba care s-a plasat in centrul unei lucrari din seria “Spaimelor”, vanduta deunazi de Artmark cu 32 de mii de euro.

Schiele a facut din autoportret unul dintre cele mai consistente capitole ale operei sale. Atat prin volum cat si prin originalitate. In articolul anterior l-ati vazut studiindu-se pe sine in diverse posturi corporale. Aici vedeti in primul rand emotiile si starile interioare iesind la suprafata pe chipul sau si surprinse in diverse tuse.

Acest autoportert face pereche cu portretul pe care Schiele il creaza pentru Wally Neuzil, consoarta lui in 1912. Vi-l arat in articolul urmator.