ArticoleNicolae GRIGORESCU la Cotroceni (02) si, din nou, problema falsurilor
Cred ca aceste imagini sunt perechea perfecta pentru un articol mai vechi, din 2006, aparut in Saptamana Financiara sub semnatura lui Miron Manega. E de fapt un dialog cu Tudor Octavian. Ii multumesc lui Cosmin V. pentru ca mi-a adus in atentie acest articol. Fotografiile, mai precizez odata, sunt lucrari Nicolae Grigorescu din pinacoteca Muzeului de Arta Craiova care se afla inca o luna in expozitie la Muzeul National Cotroceni.
“Fals si uz de fals in pictura romaneasca
Nicolae Grigorescu a pictat, in timpul vietii, 4.600 de tablouri. Si totusi, pe piata romaneasca, erau inregistrate, inainte de 1989, 12.500 de lucrari. Intre timp, tablourile sale s-au mai inmultit. Ioan Andreescu era si el inregistrat cu 1.200, desi, in realitate, n-a realizat decat vreo 300. Un alt aspect ar fi acela al falsurilor unor maestri, facute de alti maestri: Ion Marinescu Varsan, Ipolit Strambu si Gheorghe Petrascu l-au falsificat pe Grigorescu, Dan Ialomiteanu pe Ioan Andreescu, Jean Cheller pe Gheorghe Petrascu etc.
Problema falsurilor este relativ veche chiar si in Romania. Si are, dupa cum se vede, antecedente celebre. Cum stam astazi la acest capitol si cam la ce standarde si dimensiuni se manifesta fenomenul, am aflat mai multe de la scriitorul si criticul de arta Tudor Octavian. Acesta ne-a asigurat, printre altele, ca nu sunt motive reale de ingrijorare: “Falsul e o particica din viata capodoperei. Orice notorietate atrage dupa sine o pletora de imitatori, care vor sa atinga si ei notorietatea, dar pe scurtatura. E un fenomen natural si inevitabil, care nu trebuie condamnat, ci stapanit”.
Falsificare cu acordul partilor
Falsificarea tablourilor e o problema reala in Romania?
Falsurile sunt o realitate, dar nu o problema. Iar discutia publica despre aceste falsuri care au umplut piata romaneasca de arta s-a declansat odata cu aparitia volumului Mutzner (“Samuel Mutzner”, de Rodica Marian, Editura ANTET, iunie 2005 – n.r.). Imediat dupa lansare, intr-un cotidian au aparut o serie de articole in care erau prezentate falsuri ale unor pictori cunoscuti, vandute prin galerii si la licitatii ca originale. Tablourile cu pricina au fost returnate galeriilor, banii au fost dati inapoi, iar una dintre galerii a fost nevoita sa-si inchida portile. Unul dintre protagonistii acestor falsuri a fost tocmai Samuel Mutzner, care semna si tablouri facute de sotia sa, pictorita Rodica Maniu.
Adica falsificare cu acordul partilor. Cum se explica?
In anumite perioade ale vietii lor, au avut aceleasi preocupari stilistice si rezolvari plastice comune, cum se intampla adesea in familiile de artisti. Are loc o contaminare stilistica puternica si de aici asemanarea dintre tablouri facute de artisti diferiti, fara ca vreunul sa-l falsifice propriu-zis pe celalalt.
Nu cumva, in cazul cuplului Samuel Mutzner-Rodica Maniu, e vorba de un parteneriat de business, luand in considerare faptul ca el avea o cota mai ridicata? Adica Mutzner accepta sa semneze tablouri facute de sotia sa, pentru ca si ea sa-si poata vinde lucrarile si astfel sa castige amandoi din vanzare. Beneficiul era al familiei, nu?
Sunt multe mistere in familiile de artisti. Mai ales ca Mutzner a avut, inainte de razboi, si o scoala particulara, unde era imitat de elevii sai. A ramas astfel un stoc de tablouri ale acestor imitatori, lasate mostenire urmasilor, care le-au pus in circulatie ca lucrari ale lui Mutzner si asa s-a ajuns la scandalul de care v-am spus.
Falsuri de proasta calitate
Cat de mult seamana un fals cu originalul?
Povestea cu Mutzner n-a fost decat o intamplare care nu s-a finalizat intr-o dezbatere publica, pentru a face niste lamuriri fundamentale. Caci si in materie de falsuri exista diverse aspecte si nuante. Cele mai multe dintre lucrarile aflate in comert, daca nu toate, sunt in mod vadit niste facaturi, niste contrafaceri mai bine zis. Dar sunt niste contrafaceri pentru buzunare mici. La noi, nici nu prea gasesti artisti cu disponibilitati pentru piata neagra. Adica sa fie dispusi sa munceasca mult, pentru un castig neinsemnat, in fond. Dar nici cumparatori pentru falsuri celebre nu gasesti. Cu exceptia unor falsuri Grigorescu sau Tonitza, de exemplu, piata de arta nu prea e tulburata de seisme majore. De altfel, aceste falsuri au o circulatie discreta, nu apar in magazine si nu sunt scoase la licitatii… Falsurile de pe piata sunt foarte modeste, si ca executie, si ca pret.
Adica sunt falsuri de proasta calitate…
E o expresie potrivita, chiar daca suna paradoxal.
Cum e posibila aceasta circulatie a falsurilor?
La noi, in primul rand pentru ca nu exista o legislatie care sa reglementeze relatia dintre vanzator si cumparator, iar in lume, in general, pentru ca exista chilipirgii.
Original cumparat ca fals
Avem deci si noi falsificatorii nostri. Cum se prezinta “operele” lor?
Falsurile pe care le gasim pe piata romaneasca sunt de mai multe categorii. Cele mai multe sunt picturi nesemnate, cu semnaturi adaugate ulterior. Numele “semnatarilor” sunt luate la intamplare din cataloagele oficiale, pentru ca lucrarile sa aiba un nume. In general, se dau nume prestigioase unor tablouri proaste. Asta pentru ca, asa cum spuneam, exista chilipirgii care cred ca pot cumpara in talcioc tablouri de maestri cu unu sau cu doua milioane.
Dumneavoastra n-ati avut parte niciodata de un chilipir?
Ba da. Dar eu, stiind ca vanzatorii care cauta chilipirgii nu se pricep, in general, la tablouri, m-am gandit ca pot cadea in propria capcana. Ceea ce s-a si intamplat. In talciocul din Pantelimon am dat peste un tablou cu o semnatura in creion, adaugata ulterior. Numele aplicat era al unui pictor cunoscut, luat la intamplare dintr-un catalog. M-am grabit sa-l cumpar, cu doua milioane, pentru ca l-am recunoscut imediat pe adevaratul autor. Tabloul era o lucrare nesemnata a lui Jean Cheller. Iata-l! (Imi arata tabloul.) N-a fost nicio problema sa sterg semnatura falsa, cu o simpla radiera.
“Una e sa canti la vioara, alta e sa construiesti viori”
Chilipirgiii n-au si ei sfatuitori, consilieri sau prieteni cunoscatori?
Acesti chilipirgii au, de regula, sfetnici care sunt pictori sau oameni cu studii in domeniu. Dar aici trebuie discutat urmatorul aspect: un pictor contemporan poate sa fie un artist plastic remarcabil, dar necunoscator in materie de stiinta comparatista a stilurilor. Aici putem face o analogie cu degustatorii de vinuri. Este foarte greu pentru un degustator sa-ti explice de ce el stie ca un anumit soi e din podgoria cutare si din anul cutare, si nu din alta podgorie si din alt an. Dar cu un alt degustator gaseste dialog. Aici criteriile sunt neconventionale. Cand vorbim despre inefabil in arta, cam despre asta vorbim: despre lucrurile care nu pot fi spuse prin cuvinte si cuantificate, masurate stiintific, ca sa faci diferentele sau apropierile. Exista un simt al stilurilor in arta, pe care unii il poseda, asa cum poseda simtul gustului un degustator de vinuri sau simtul mirosului un apreciator de parfumuri. Ei bine, la noi sunt multi oameni care au o anumita dotare in domeniul picturii – ma refer la talentul si priceperea de a picta -, care considera ca au dreptul sa emita pareri de specialisti in materie de stiluri si autenticitate. Or, cum spuneam, e vorba de specializari diferite. Una e sa canti la vioara si alta e sa construiesti viori.
“Cunosc oameni care dau un miliard pe un tablou, doar pentru ca scrie pe el Grigorescu”
Cum recunosti o semnatura falsa de una autentica?
Falsificatorii de semnaturi – saracii de ei! – sunt oameni care au putina carte si traiesc din ciubucuri si manevre marunte. Ei sunt chilipirgiii negustorimii, ca sa zic asa. Cand imita o semnatura, acesti falsificatori pierd din vedere faptul ca ductul semnaturii unui pictor pe tabloul lui e ceva exersat, ceva care are o identitate. Ei picteaza acea semnatura, nu o scriu cu pensula, asa cum face autorul. Nici nu trebuie sa fii grafolog ca sa-ti dai seama ca semnatura e facuta de altcineva, fie el si pictor. In afara de asta, mai sunt si cateva filtre profesionale simple, cu care identifici imediat facatura. Uneori, e suficienta o lupa puternica, alteori testul cu ultraviolete, cu care lucreaza restauratorii, sau un diluant care dizolva imediat vopseaua noua a semnaturii, aplicata peste vopseaua veche a tabloului… Sunt chimii diferite.
Semnatura e singurul certificat de garantie a autenticitatii?
Nici vorba! Asta se intampla in Romania, din lipsa de educatie si experienta in domeniu. In tarile cu traditie a comertului cu arta, exista o multime de precizari in legatura cu gradul de paternitate al unui tablou: original, original atestat, original cu semnatura, original nesemnat, apoi scoala, imitatie, in maniera, urmasi etc. In functie de asta, se stabileste pretul. N-are nicio importanta daca un tablou bun este semnat in fals, cata vreme, stilistic, e relevant si usor i se poate gasi o atribuire plauzibila. La noi nu functioneaza acest sistem. Colectionarii vor tablouri semnate. Cunosc foarte multi oameni care dau pe nevazute un miliard pe un tablou, doar pentru ca scrie pe el Grigorescu. Fara sa-si ia un minimum de precautie vizavi de situatia reala a tabloului…
Psihologia colectionarului de tablouri
E un fel de fetisizare a semnaturii?
Da. Iar falsificatorii le livreaza falsuri semnate. Dar, mai grav decat asta pe piata romaneasca e faptul ca se vand scump tablouri proaste, chiar semnate de maestri. Pentru ca nu intotdeauna acestia au fost in cea mai buna forma cretoare. Au pictat si rebuturi. Ei, bine, rebuturile, care raman rebuturi indiferent cine le semneaza, se vand la pret de capodopere. Doar pentru ca sunt colectionari care vor semnaturi.
Care este, de fapt, psihologia colectionarului roman de tablouri?
Colectionarii de tip nou, cei la care am facut deja referire, vorbesc despre tablouri ca despre masini sau despre cai. Zic “am in casa un Grigorescu” sau “am in casa un Petrascu” de parca ar spune ca au un Mercedes, sau un Masserati sau o Toyota… De ce? Pentru ca bogatia prezinta o anumita ciudatenie, aceea ca poate fi povestita. Cei care-si fac vile si le fac astfel incat sa si le poata povesti. Cei care aduna tablouri, de asemenea, vor sa si le povesteasca. Ei sau sotiile lor. Un cumparator mi-a cerut odata sfatul daca sa achizitioneze sau nu un tablou dintr-o galerie. I-am spus ca lucrarea e buna, ca merita si ca are si un pret suportabil. “Da, domnu” Tudor – zice -, dar va rog ceva: spuneti-mi ce sa-i povestesc nevesti-mi! Pentru ca ea, la randul ei, trebuie sa le povesteasca prietenelor, ca sa le convinga ca ne-a intrat in casa o lucrare importanta, iar ele sa povesteasca mai departe ce-au vazut”. Un bogat nu aduce in casa decat un alt bogat, cu care e compatibil la cumparaturi, pentru a se lauda unul altuia cu achizitiile facute.
Trucuri si strategii
Cum s-a terminat povestea cu tabloul?
Colectionarul acela mi-a spus, dupa o saptamana: “Domnu” Tudor, m-ati salvat. Nevasta-mea e fericita ca prietenele ei au reactionat pozitiv la povestea acelui tablou”. Pana la urma, e un fenomen natural. Tablourile se incarca, in timp, cu ceva din biografia autorului, fac corp comun cu aceste biografii. Si, in general, marile opere sunt insotite de povesti adiacente de mare interes.
Deci viata mondena a unui artist se transfera in biografia tabloului, marindu-i cumva pretul?
Exact. Negustorii de falsuri chiar folosesc acest truc, atasand, la prostia pe care vor s-o vanda unui fraier, o poveste convingatoare. Ei sunt foarte priceputi in a livra aceste povesti. De pilda, se duc la un posibil client, desfac hartia de pe spatele tabloului, care se vede a fi foarte veche si acolo – ce sa vezi? Un plic de pe vremea autorului, in care se afla un teanc de bani de acum o suta de ani si o scrisoare lasata unui fiu sau unui prieten, si in care scrie ceva gen “sa apelezi la acesti bani cand vei fi in impas etc.”. Totul pare foarte vechi, banii sunt intr-adevar de pe vremea aceea, deci nu mai pot fi folositi, si uite asa cumparatorul inghite povestea si achizitioneaza falsul.
Exista si colectionari de tablouri care cumpara in mod constient falsuri?
Exista. Dar se lasa pacaliti la un pret mic, ca sa-i pacaleasca pe altii la un pret mare. Cunosc un domn care a cumparat un Grigorescu cu 2.500 de euro. Cand i-am spus ca e fals, el mi-a raspuns: “Pentru cat am dat pe el, e suficient de Grigorescu”. La o saptamana, m-am intalnit din nou cu acest domn, care mi-a spus: “Ai vazut ba, desteptule, ca era Grigorescu? L-am vandut cu 10.000 de euro”. “Cui?”, l-am intrebat. “Unui alt fraier. Ti-am spus ca e suficient de Grigorescu”.
Expozitia de falsuri de la Galeriile Simeza
Cum ramane cu pictorii talentati care produc falsuri de calitate, ca sa zic asa, sau mai exact falsuri de mare fidelitate?
In 1993, la Galeriile Simeza s-a deschis o expozitie a unui foarte dotat falsificator de gravura, roman stabilit in Occident. Expozitia cuprindea falsuri Juan Miro, Salvador Dali si alti cativa artisti in voga, fara a fi prezentate drept falsuri. Nu a reactionat nimeni, toata lumea a crezut ca lucrarile sunt autentice, iar el, autorul falsurilor (caruia n-am sa-i dau numele), a avut hazul sa povesteasca mai tarziu aceasta cacealma. In America e cunoscut pentru virtuozitatea sa in materie de reproducere de gravuri. Iar in Romania, inainte de a parasi tara, era un gravor suprarealist foarte pretuit. Eu nici nu i-as spune falsificator, ci mai degraba un imitator cu mare har.
De ce credeti ca a facut asta?
Era un baiat fara scoala, fara studii de specialitate. Am fost in relatii camaraderesti foarte bune cu el. Ca si multi alti falsificatori, s-a razbunat dovedind ca poate fi, in materie de expansiune stilistica, la fel de bun ca oricare dintre cei cu studii complete de Belle Arte. In general, orice falsificator de exceptie razbuna ceva: ori o saracie, ori o nerecunoastere, ori o soarta artistica potrivnica.
Cine pe cine falsifica?
Mai sunt in Romania falsificatori de calibrul lui?
Daca mi-ai cere acum sa adun, din galeriile bucurestene, cinci falsuri remarcabile, n-as fi in stare. Sunt falsuri proaste, pentru ca s-a lucrat foarte putin la ele. Pana si falsurile Grigorescu, cel mai falsificat pictor roman, suporta niste treptizari care merg pana in pragul ridicolului.
Cum a fost posibila avalansa de falsuri Grigorescu?
Pe de o parte, pentru ca este o legenda nationala, iar pe de alta parte, pentru ca, dupa moartea artistului, a devenit un fel de practica didactica sa fie copiat la examenul final de absolvire, la Belle Arte, ca o proba de maiestrie. In paralel, se faceau cópii dupa Grigorescu, pentru diverse persoane care voiau sa aiba si ele un car cu boi. Cei care le executau erau, in general, artisti de mana a doua, dar printre ei se aflau si pictori buni care pictau orice, din motive de saracie sau pentru a face cadouri la prieteni. Pe tablou scriau: “dupa Grigorescu”. Dupa aceea era relativ usor ca altcineva sa stearga cu diluant acel “dupa”, ca sa ramana numai “Grigorescu”.
Cum se vinde un maestru falsificat de un alt maestru?
Din cauza forfotei de piata, se ajunge uneori la situatii paradoxale, in care conventia numita pret nu mai respecta criteriul valorii. Spre exemplu, o copie proasta – dar proasta de tot! – dupa Rembrandt se vinde cu zece milioane de euro, pentru ca e facuta de Van Gogh. Este clar ca e o copie proasta, dar cum o judeci? Drept o copie dupa Rembrandt sau o prelucrare de Van Gogh, facuta din motive numai de el stiute – si stimabile, pentru ca a fost un mare artist?
Echilibrul ignorantelor
Revenind la relatia negustor-cumparator, in care este inclusa si vanzarea-cumpararea falsurilor, poate fi aceasta redusa la relatia dintre un smecher si un fraier?
Nu. Cunosc relatii impecabile si de durata intre colectionari si negustori, bazate pe respect reciproc. Dar orice negustor, cand gaseste un naiv sau un prost fudul, simte nevoia naturala – si profund omeneasca – sa-l sanctioneze cumva. Ori la pret, ori la marfa. E o relatie de tipul vaselor comunicante: apa are tendinta de a ocupa locul liber. E loc liber langa cumparatorul prost – se duce negustorul catre acolo. E loc liber langa negustorul prost – vine cunoscatorul si-l pacaleste, luandu-i tabloul cu bani putini. Viata are grija sa asigure un echilibru intre ignorante, asa cum asigura intre competente.”
