Strigoii – de Mihai Eminescu

I

Sub bolta cea inalta a unei vechi biserici,

Intre faclii de ceara, arzand in sfesnici mari,

E-ntinsa-n haine albe, cu fata spre altar,

Logodnica lui Arald, stapan peste avari;

Incet, adanc rasuna cantarile de clerici.

Pe pieptul moartei luce de pietre scumpe salba

Si paru-i de-aur curge din racla la pamant,

Cazuti in cap sunt ochii. C-un zambet trist si sfant

Pe buzele-i lipite, ce vinete ii sunt,

Iar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Si langa ea-n genunche e Arald, mandrul rege,

Scanteie desperarea in ochii-i crunti de sange,

Si incalcit e parul lui negru… gura-si strange;

El ar racni ca leii, dar vai! nu poate plange.

De zile trei isi spune povestea vietii-ntrege:

“Eram un copilandru. Din codri vechi de brad

Flamanzii ochi rotindu-i, eu mistuiam pamantul,

Eu razvrateam imperii, popoarele cu gandul…

Visand ca toata lumea imi asculta cuvantul,

In valurile Volgai cercam cu spada vad.

Domnind semet si tanar pe roinicele stoluri,

Caror a mea fiinta un semizeu parea,

Simteam ca universul la pasu-mi tresarea,

Si natii calatoare, impinse de a mea,

Umplut-au sperioase pustiul pan’ la poluri.

Caci Odin parasise de gheata nalta-i doma,

Pe zodii sangeroase porneau a lui popoara;

Cu crestetele albe, preoti cu pleata rara

Trezeau din codrii vecinici, din pace seculara

Mii roiuri vorbitoare, curgand spre vechea Roma.

Pe Nistru tabarasem poporul tau sa-mpil;

Cu sfetnici vechi de zile ma-ntampinasi in cale,

Ca marmura de alba cu par de aur moale;

In jos plecat-am ochii-naintea fetei tale,

Statand un indaratnic — un sfiicios copil.

La blanda ta mustrare simt glasul cum imi seaca…

Eu caut a raspunde, nu stiu ce sa raspund;

Mi-ar fi parut mai bine-n pamant sa ma cufund,

Cu mainile-amandoua eu fata imi ascund

Si-ntaia data-n viata un plans amar ma-neaca.

Zambira intre dansii batranii tai prieteni

Si singuri ne lasara… Te-ntreb intr-un tarziu,

Uitandu-ma la tine, privind fara sa stiu:

«La ce-ai venit, regina, aicea in pustiu?

Ce cauti la barbarul sub stresina-i de cetini?»

Cu glasul plin de lacrimi, de-nduiosare cald,

Privindu-ma cu ochii, in care-aveai un cer,

Mi-ai zis: «Astept din parte-ti, o, rege cavaler,

Ca-mi vei da prins pe-acela ce umilit ti-l cer…

Eu vreau sa-mi dai copilul zburdalnic — pe Arald».

Si intorcandu-mi fata, eu spada ti-am intins.

Pe plaiuri dunarene poporu-si opri mersul,

Arald, copilul rege, uitat-a Universul,

Urechea-i fu menita ca sa-ti asculte viersul,

De-atunci, invingatoareo, iubit-ai pe invins.

De-atunci, fecioara blonda ca spicul cel de grau,

Veneai la mine noaptea ca nimeni sa te vada

Si-nlantuindu-mi gatul cu brate de zapada,

Imi intindeai o gura deschisa pentru sfada:

«Eu vin la tine, rege, sa cer pe-Arald al meu».

De-ai fi cerut pamantul cu Roma lui antica,

Coroanele ce regii pe frunte le aseaza

Si stelele ce vecinic pe ceruri colindeaza,

Cu toate la picioare-ti eu le puneam in vaza,

Dar nu-l mai vrei pe Arald, caci nu mai vrei nimica.

Ah! unde-i vremea ceea cand eu cercam un vad

Sa ies la lumea larga… si fost-ar fi mai bine

Ca niciodata-n viata sa nu te vad pe tine —

Sa fumege nainte-mi orasele-n ruine,

Sa se-mplineasca visu-mi din codrii cei de brad!”

Facliile ridica, se misc-in line pasuri,

Ducand la groapa trupul reginei dunarene,

Monahi, cunoscatorii vietii pamantene,

Cu barbele lor albe, cu ochii stinsi sub gene,

Preoti batrani ca iarna, cu gangavele glasuri.

O duc cantand prin tainiti si pe sub negre bolti,

A misticei religii intunecoase cete,

Pe funii lungi coboara sicriul sub perete,

Pe piatra pravalita pun crucea drept pecete

Sub candela ce arde in umbra unui colt.
II

In numele sfantului

Taci, s-auzi cum latra

Catelul pamantului

Sub crucea de piatra.

Arald pe un cal negru zbura, si dealuri, vale

In juru-i fug ca visuri — prin nouri joaca luna —

La pieptu-i manta neagra in falduri si-o aduna,

Movili de frunze-n drumu-i le spulbera de suna,

Iar steaua cea polara i-arata a lui cale.

Ajuns-a el la poala de codru-n muntii vechi,

Izvoare vii murmura si salta de sub piatra,

Colo cenusa sura in parasita vatra,

In codri-adanci catelul pamantului tot latra,

Latrat cu glas de zimbru rasuna in urechi.

Pe-un jilt taiat in stanca sta tapan, palid, drept,

Cu carja lui in mana, preotul cel pagan;

De-un veac el sede astfel — de moarte-uitat, batran,

In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,

Barba-n pamant i-ajunge si genele la piept…

Asa fel zi si noapte de veacuri el sta orb,

Picioarele lui vechie cu piatra-mpreunate,

El numara in gandu-i zile nenumarate,

Si falfaie deasupra-i, gonindu-se in roate,

Cu-aripile-ostenite, un alb s-un negru corb.

Arald atunci coboara de pe-al lui cal. C-o mana

El scutura din visu-i mosneagu-ncremenit:

— O, mag, de zile vecinic, la tine am venit,

Da-mi inapoi pe-aceea ce moartea mi-a rapit,

Si de-astazi a mea viata la zeii tai se-nchina.

Batranul cu-a lui carja sus genele-si ridica,

Se uita lung la dansul, dar gura-nchisa-i tace;

Cu greu a lui picioare din piatra le desface,

Din tronu-i se coboara, cu mana semn ii face

Ca-n sus sa il urmeze pe-a codrilor potica.

In poarta prabusita ce duce-n fund de munte,

Cu carja lui cea vechie el bate de trei ori,

Cu zgomot sare poarta din vechii ei usori,

Batranul se inchina… pe rege-l prind fiori,

Un stol de ganduri aspre trecu peste-a lui frunte.

In dom de marmur negru ei intra linistiti

Si portile in urma in vechi tatani s-arunca.

O candela batranul aprinde — para lunga

Se nalta-n sus albastra, de flacare o dunga,

Lucesc in juru-i ziduri ca tuciul lustruiti.

Si in tacere cruda ei nu stiu ce astept…

Cu mana-ntinsa magul ii face semn sa sada,

Arald cu moartea-n suflet, a gandurilor prada,

Pe jet tacut se lasa, cu dreapta pe-a lui spada,

In zid de marmur negru se uita crunt si drept.

Fantastic pare-a creste batranul alb si bland;

In aer isi ridica a farmecelor varga

Si o suflare rece prin dom atunci alearga

Si mii de glasuri slabe incep sub bolta larga

Un cant frumos si dulce — adormitor sunand.

Din ce in ce cantarea in valuri ea tot creste,

Se pare ca furtuna ridica al ei glas,

Ca vantul trece-n spaima pe-al marilor talaz,

Ca-n sufletu-i pamantul se zbate cu necaz —

Ca orice-i viu in lume acum incremeneste.

Se zguduie tot domul, de pare-a fi de scanduri,

Si stanci in temelie clatindu-se vedem,

Plansori sfasietoare impinse de blestem

Se urmaresc prin bolte, se cheama, fulger’, gem

Si cresc tumultuoase in valuri, randuri, randuri…

— Din inima-i pamantul la morti sa deie viata,

In ochii-i sa se scurga scantei din steaua lina,

A parului lucire s-o deie luna plina,

Iar duh da-i tu, Zamolxe, samanta de lumina,

Din duhul gurii tale ce arde si ingheata.

Stihii a lumei patru, supuse lui Arald,

Strabateti voi pamantul si a lui maruntaie,

Faceti din piatra aur si din inghet vapaie,

Sa-nchege apa-n sange, din pietre foc sa saie,

Dar inima-i fecioara hraniti cu sange cald.

Atuncea dinaintea lui Arald zidul piere;

El vede toata firea amestecat-afara —

Ninsoare, fulger, gheata, vant arzator de vara —

Departe vede-orasul pe sub un arc de para,

Si lumea nebunise gemand din rasputere;

Biserica crestina, a ei catapeteasma

De-un fulger drept in doua e rupta si tresare;

Din tainita mormantul atuncea ii apare,

Si piatra de pe groapa crapand in doua sare;

Incet plutind se-nalta mireasa-i, o fantasma…

O dulce intrupare de-omat. Pe pieptu-i salba

De pietre scumpe… parul i-ajunge la calcaie,

Ochii cazuti in capu-i si buze viorie;

Cu mainile-i de ceara ea tampla si-o mangaie —

Dar fata ei frumoasa ca varul este alba.

Prin vant, prin neguri vine — si nourii s-astern,

Fug fulgerele-n laturi, lasand-o ca sa treaca,

Si luna innegreste si ceru-ncet se pleaca

Si apele cu spaima fug in pamant si seaca —

Parea ca-n somn un inger ar trece prin infern.

Privelistea se stinge. In negrul zid s-arata,

Venind ca-n somn lunatec, in pasuri line, ea;

Arald nebun se uita — cu ochii o-nghitea,

Puternicele brate spre dansa intindea

Si-n nesimtire cade pe-a jiltului sau spata.

Isi simte gatu-atuncea cuprins de brate reci,

Pe pieptul gol el simte un lung sarut de gheata,

Parea un junghi ca-i curma suflare si viata…

Din ce in ce mai vie o simte-n a lui brate

Si stie ca de-acuma a lui ramane-n veci.

Si sufletul ei dulce din ce in ce-i mai cald…

Pe ea o tine-acuma, ce fu a mortii prada?

Ea-nlantuieste gatu-i cu brate de zapada,

Intinde a ei gura, deschisa pentru sfada:

— Rege,-a venit Maria si-ti cere pe Arald!

— Arald, nu vrei tu fruntea pe sanul meu s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri… o, ce frumosi ochi ai!

Las’ sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai,

Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai,

Las’ sa ma uit in ochii-ti ucizator de dulci.

Si blande, triste glasuri din vuiet se desfac,

Acusa la ureche-i un cantec vechi strabate,

Ca murmur de izvoare prin frunzele uscate,

Acus o armonie de-amor si voluptate

Ca molcoma cadenta a undelor pe lac.
III

“…cum de multe ori cand mor oamenii,

multi deintr-acei morti zic se scoala de

se fac strigoi…”

Indereptarea legii,

In salele pustie lumine rosi de tortii

Ranesc intunecimea ca pete de jeratic;

Arald se primbla singur, razand, vorbind salbatic

Arald, tanarul rege, e-un rege singuratic —

Palatu-i parc-asteapta in veci sa-i vie mortii.

Pe-oglinzi de marmuri negre un negru nimitez,

A faclelor lucire razbind prin panza fina

Rasfrang o dureroasa lumina din lumina;

Zidirea cea pustie de jale pare plina

Si chipul mortii pare ca-n orice colt il vezi.

De cand cazu un trasnet in dom… de-atunci in somn

Ca plumbul surd si rece el doarme ziua toata,

Pe inima-i de-atuncea s-a pus o neagra pata —

Dar noaptea se trezeste si tine judecata

Si-n negru-mbraca toate al noptii palid domn.

Un obrazar de ceara parea ca poarta el,

Atat de alba fata-i s-atat de nemiscata,

Dar ochii-i ard in friguri si buza-i sangerata,

Pe inima sa poarta de-atunci o neagra pata,

Iara pe frunte poarta coroana de otel.

De-atunci in haina mortii el si-a-mbracat viata,

Ii plac adance canturi, ca glasuri de furtuna;

Ades calare pleaca in mandre nopti cu luna,

Si cand se-ntoarce, ochii lucesc de voie buna,

Pan’ ce-un fior de moarte il prinde dimineata.

Arald, ce insemneaza pe tine negrul port

Si fata ta cea alba ca ceara, neschimbata?

Ce ai, de cand pe sanu-ti tu porti o neagra pata.

De-ti plac faclii de moarte, cantare-ntunecata?

Arald! de nu ma-nsala privirea, tu esti mort!

Si azi el se avanta pe calul sau arab,

Si drumul, ca sagetii, ii da peste pustie,

Care sub luna plina luceste argintie —

El vede de departe pe mandra lui Marie,

Si vantu-n codri suna cu glas duios si slab.

In parul ei de aur, rubine-nflacarate,

Si-n ochii ei s-aduna lumina sfintei mari —

S-ajung curand in cale, s-alatura calari,

Si unul inspre altul se pleaca-n desmierdari —

Dar buzele ei rosii pareau ca-s sangerate.

Ei trec ca vijelia cu aripi fara numar,

Caci caii lor alearga alaturea-nspumati,

Vorbind de-a lor iubire — iubire fara sat —

Ea se lasase dulce si greu pe al lui brat

Si-si razimase capul balai de al lui umar.

— Arald, nu vrei pe sanu-mi tu fruntea ta s-o culci?

Tu zeu cu ochii negri… O! ce frumosi ochi ai…

Las’ sa-ti inlantui gatul cu parul meu balai…

Viata, tineretea mi-ai prefacut-o-n rai —

Las‘ sa ma uit in ochii-ti ucizatori de dulci!

Miroase-adormitoare vazduhul il ingrèun,

Caci vantul adunat-a de flori de tei troiene,

Si le asterne-n calea reginei dunarene.

Prin frunze aiureaza soptirile-i alene,

Cand gurile-nsetate in sarutari se-mprèun.

Cum ei mergand alaturi se cearta si se-ntreaba,

Nu vad in fundul noptii o umbra de roseata,

Dar simt ca-n al lor suflet trecu fior de gheata,

De-a mortii galbeneala pieriti ei sunt la fata…

Ei simt c-a lor vorbire-i mai slaba, tot mai slaba.

— Arald! striga craiasa — las’ fata sa-mi ascund,

N-auzi tu de departe cucosul ragusit?

O zare de lumina s-arata-n rasarit,

Viata trecatoare din pieptu-mi a ranit…

A zilei raze rosii in inima-mi patrund.

Arald incremenise pe calu-i — un stejar ,

Painjenit e ochiu-i de-al mortii glas etern,

Fug caii dusi de spaima si vantului s-astern,

Ca umbre stravezie iesite din infern

Ei zboara… Vantul geme prin codri cu amar.

Ei zboar-o vijelie, trec ape far’ de vad,

Naintea lor se nalta puternic vechii munti,

Ei trec in rapejune de rauri fara punti,

Coroanele in fuga le fulgera pe frunti,

Naintea lor se misca padurile de brad.

Din tronul lui de piatra batranul preot vede

Si-n vanturi el ridica adancul glas de-arama,

Pe soare sa-l opreasca el noaptea o recheama,

Furtunelor da zborul, pamantul de-l distrama…

Tarziu! caci faptul zilei in slava se repede!

Porneste vijelia adancu-i cant de jale,

Cand ei soseau alaturi pe cai incremeniti,

Cu genele lasate pe ochi painjeniti,

Frumosi erau si astfel de moarte logoditi —

Si-n doua laturi templul deschise-a lui portale.

Calari ei intra-nuntru si portile recad;

Pe veci pierira-n noaptea maretului mormant.

In sunete din urma patrunde-n fire cant,

Jelind-o pe craiasa cu chip frumos si sfant,

Pe-Arald, copilul rege al codrilor de brad.

Batranu-si pleaca geana si iar ramane orb,

Picioarele lui vechie cu piatra se-mpreuna.

El numara in gandu-i si anii ii aduna,

Ca o poveste-uitata Arald in minte-i suna,

Si peste capu-i zboara un alb s-un negru corb.

Pe jiltul lui de piatra intepeneste drept

Cu carja lui cea veche preotul cel pagan,

Si veacuri inainte el sede-uitat, batran,

In plete-i creste muschiul si muschi pe al lui san,

Barba-n pamant i-ajunge si genele in piept.