***** Salvador Dali si tanarul sau prieten Radu Varia *****

Acum cateva zile mentorul meu mi-a daruit un album Horia Damian ingrijit de criticul Radu Varia, cu ocazia expozitiei pe care artistul roman care traieste la Paris a avut-o la Bucuresti. Asta mi-a adus aminte de cel care l-a facut pe Dali sa se proclame “roman”. Am gasit interviul urmator pe care Radu Varia l-a acordat Cotidianului, publicat in 25 august 2009. L-am citit cu nesat si il postez pentru cei care l-au ratat asta vara.Sursa: “Cotidianul”, 25 august 2009, Gabriela Lupu

Radu Varia: “Putini stiu ce fac, toti stiu ca sunt Dali”

Criticul de arta Radu Varia, doctor in Istoria Artei si Civilizatiei al Universitatii din Paris, specialist in Brancusi, a fost prieten apropiat al lui Salvador Dali, cu care a colaborat la crearea Muzeului „Dali“ din Figueras, inaugurat in 1974, cel mai vizitat din Spania dupa Prado din Madrid. Radu Varia a povestit pentru Cotidianul cateva dintre amintirile sale legate de Dali.

Domnule Varia, când l-ati cunoscut pe Salvador Dali?

 La sfarsitul anilor ’60, in saloanele hotelului Meurice de la Paris, la doi pasi de Luvru. O formidabila publicitate anunta ca Dali oferea acolo miercurea si vinerea cursuri de desen in beneficiul restaurarii Castelului Versailles. Trei franci intrarea pentru studenti. Zece pentru public. O imbulzeala de nedescris, de care am fost ferit, declarandu-ma student la Belle Arte, si avand prin urmare dreptul sa sed confortabil, ca un indian, pe covorul din centrul salonului pentru a putea desena, in timp ce altii, care platisera de peste trei ori mai mult, aveau sa stea in picioare ore intregi.

Pe podiumul pe care avea sa urce Dali se afla un sevalet cu un panou pe care scria: „Le dessin est la probite’ de l’art“. Intrand, eroul serii declara cu teatralitatea binecunoscuta: „Desenul este probitatea artei, asa cum a proclamat divinul Ingres. Prin culoare se poate trisa, adauga el, dovada tabloul pe care-l aveti sub ochii dumneavoastra“. Acel tablou se intitula „La pêche au thon“. Alaturi, o inscriptie pe care se putea citi: „Pescuitul tonului. Ultima capodopera a lui Salvador Dali“. Era o mare lectie in chestia asta: Dali trebuia citit intotdeauna intr-o dubla cheie, maestru cum era al imaginilor suprarealiste cu dubla functiune si al taisurilor disimulate.

  Care este istoria fotografiei în care apareti alaturi de Dali si de un grup de tineri? Va mai amintiti împrejurarile în care a fost facuta?

Da. Ea figureaza chiar intr-unul dintre cele mai renumite restaurante din Paris, Le Dôme, in inima Montparnasului, printre fotografiile celebritatilor secolului si ii reprezinta pe Salvador Dali si pe Radu Varia primind la 1 ianuarie 1975 o delegatie a extraterestrilor.

Extraterestrii i-au trimis un mesaj lui Dali?

Dali mi-a cerut, intr-adevar, sa ne vedem in acea dupa-amiaza, caci veneau… extraterestrii. Dupa doua-trei alarme false, ba un telefon de la altcineva decat ei, ba personalul care aducea sampania rece ca gheata, iata-i ca apar: Spiridon are o aureola, ca sfintii, si o antena deasupra capului, prin care e in contact cu lumea extraterestra. Una dintre fete are menirea de a citi mesajul extraterestrilor, Mesaj de Pace pentru Dali, iar cealalta – pe aceea de traducatoare, insa tinand totodata in mana, pentru circumstanta, un porumbel alb. Spiridon e sarbo-croat, fetele la fel, iar mesajul extraterestrilor e redactat in limba lor. Povestea spune ca, paralizat de mic copil, oaspetele a primit ordine extraterestre comandandu-i miscare dupa miscare, pentru a putea in sfarsit sa mearga. Ceea ce a si facut cel putin de atunci si pana la intalnirea noastra. La un moment dat, traducatoarea s-a impotmolit. Nu gasea echivalentul in limba franceza al unui cuvant sarbo-croat! La care eu l-am tradus pe loc. Un cuvant slav pe care-l avem si noi. Dali s-a intors spre mine, intrebandu-ma uluit, la ureche, daca vorbesc sarbo-croata. „Nu, i-am raspuns, tot confidential. Extraterestra“. Dupa care ne-am reluat instantaneu atitudinea similara celei a unui Sef de Stat si, respectiv, Ministru de Externe, pentru a cadra mai departe cu solemnitatea momentului.

Dali se considera cu adevarat un geniu sau totul era de show?

Putem vorbi despre un Dali public, in exercitiul non-stop al autoglorificarii. Acelasi Dali insa stia sa spuna cu umor: „Ma tem ca daca mor vreodata o sa fie din exces de modestie“. In primul lui volum autobiografic, „Viata secreta a lui Salvador Dali“, un capitol are titlul interogativ: „Sunt oare un geniu?“. Cel de-al doilea volum cuprinde raspunsul, asa cum va amintiti: „Jurnalul unui geniu”.

Ii placea sa fie subiect de scandal?

Dali a inteles primul un lucru. Si anume ca timpurile nu mai erau ce-au fost. Ca valva creata aducea mai multa notorietate decat orice valoare artistica. Si, prin urmare, mai multi bani. Cu instinctul spectacolului pe care-l avea, cu arta sa incomparabila de a crea evenimente, el a devenit pionierul si maestrul absolut al manipularilor mediatice. Punand insa cu atata emfaza persoana artistului inaintea operei, el a deschis din pacate calea imposturii in arta, fiecare exhibitionist pretinzandu-se „creator“. Luciditatea nu l-a parasit totusi niciodata. Mergeam impreuna, intr-o dupa-amiaza de duminica, cu limuzina lui americana, de la resedinta din Port Lligat la Cadaques, unde-i placea sa stea pe terasa vechii cafenele Meliton cu fata la Mediterana, in timp ce localnicii dansau renumita sardana. Pe drum copiii strigau intr-o veselie: Dali! Dali! „Astia-s ca multi altii. Nici unul nu stie ce fac. Toti stiu ca sunt Dali!“

Care era statutul dvs. în grupul lui Dali?

Pe vremea crearii Muzeului „Dali“ veneau la Figueras tot felul de figuri excentrice, unele chiar retinute la cina de Dali. Figuri care-l exasperau cred pe batranul Duran, proprietarul celebrului restaurant si hotel cu acelasi nume unde locuiam. Eu unul il salutam respectuos, dar am observat ca nu raspundea, asimilandu-ma cred cu fauna daliniana. Si de la un timp nu i-am mai dat buna ziua. Sambata, 28 septembrie 1974, Teatro Museo Dali se deschidea cu o pompa extraordinara, iar camerele de televiziune transmiteau lumii imaginea unui Dali stralucitor mai mult ca oricand, vizitandu-si propriul templu, si asta sprijinindu-se pe bratul meu. A doua zi ieseam linistit din hotel cand mi s-a parut ca ma striga cineva. Nu era mai nimeni pe strada. Doar un domn mai in varsta, care mi-am dat seama ca era vechiul Duran, alerga in aceeasi directie cu mine. Mi-am continuat drumul in acelasi ritm. Numai ca domnul Duran m-a ajuns din urma, salutandu-ma pana la pamant. Ma vazuse la televiziune brat la brat cu Dali in seara precedenta.

Mergeti si acum din când în când la Figueras?

Dali s-a nascut, asa cum se stie, la 11 mai 1904. Centenarul Dali a fost asadar sarbatorit de orasul sau natal, Figueras, pana in mai 2005, cand mi-a fost adresata o adevarata rafala de invitatii. Am acceptat cu incantare, gandindu-ma printre altele ca o sa revad si diverse figuri de altadata. Eroare. Unii nu puteau fi invitati din cauza escrocheriilor cu opere de Dali in care erau implicati si a proceselor cu Fundatia Dali, altii nu puteau fi acolo dintr-un motiv si mai simplu de inteles: murisera. Nu-mi dadusem seama pana atunci ca in fauna de pe vremuri eram cu zeci de ani mai tanar decat altii.

Cum era de fapt Dali?

Genial, amuzant, gentil, facand ca diferenta dintre putinii prieteni si multimea „daliniana“ sa constituie o adevarata prapastie. Intr-o zi, spre pranz, salonul sau de la hotelul Meurice din Paris era intesat de lume. Dali pleca a doua zi in Spania si isi lua ramas bun de la cei prezenti. „Va astept pe toti la Figueras si la Port Lligat“, declara el. Urale, entuziasm de nedescris. La care Dali adauga: „Dar pentru ca sa fie admis cineva trebuie sa fie ori foarte inteligent, ori foarte frumos”. Scapase de ei.

Si Gala?

Inteligenta, cu o mare cultura literara, il citea si-l recitea pe Dostoievski de pilda, rea, cu ochii aia de taciune, lipiti de nas, ca la anumite maimute. Cruzimea ei nu cunostea limite. Se maritase in 1913 cu poetul Paul Éluard, care i-a ramas de o fidelitate mistica toata viata. La un moment dat, Gala i-a telefonat spunandu-i ca imensa lor corespondenta amoroasa si erotica trebuie distrusa simultan de ea si de el, omenirea neavand dreptul sa afle sacrele lor secrete. Éluard, sarmanul, s-a conformat. Gala nu. Astfel ca prin anii ’80 Gallimard a publicat un volum Paul Éluard intitulat „Scrisori catre Gala“.

E adevarat ca Dali v-a dedicat un poem?

Poemul „Da! Romaniei. Pentru Radu Varia“, publicat inca din 1972 in numeroase editii ale cartilor sale. Originalul il am acasa, la Paris. Este scris in limba franceza, insa fonetic, ceea ce face ca numai descifrand mai multe secvente urechea interna percepe coerenta textului. Este un document unic. Ultimul cuvant din paragraful final i l-am sugerat eu. L-a adoptat pe loc: „Si fiindca sangele patriei este etern si nemuritor, si pentru a fi ca el (ca Imparatul Traian adica, nascut langa Sevilla), primul din speta omeneasca, ma proclam Salvador Dali, catolic, apostolic, roman si roman“.

Care e povestea telegramei lui Dali catre Ceausescu?

Cu dublu tais, ca orice interventie daliniana. Oricum, romanii s-au topit de ras. Dar e un adevar ca Dali voia sa se puna bine, virtual insa, cu toti dictatorii. In epoca Mao a dat un dejun de pomina la restaurantul Lassere din Paris, la care invitatii de marca, printre care diverse printese spaniole coborate parca din tablourile lui Goya, au aflat ca scaunul neocupat fusese rezervat de Dali pentru ambasadorul Chinei, care se scuzase in ultimul moment. Invitatia in cauza le-a socat teribil pe distinsele doamne. Si nu era de fapt decat o farsa tipic daliniana, ceea ce n-a stiut nimeni in afara de el si de mine, una ce aducea accentul picant care face ca vorbim si azi de acea imprejurare. Sosit la Paris direct de la Madrid, unde fusese invitat la cina de Franco, Dali a fost luat cu asalt de presa franceza care-l intreba daca nu-i este rusine, lui, un anarhist, sa accepte invitatia unui dictator? Dali le-a taiat-o pe loc: „Cine altcineva vreti sa-mi dea decoratii?“.

Am citit ca se face un film despre Dali, cu Al Pacino în rolul marelui artist…

Eram intr-o seara la New York in compania unor prieteni, printre care Sybilla Clark Tomacelli, italianca de veche spita aristocratica napolitana. Pe altii ii intalnisem vara la Bodrum, in Turcia, vechiul Halicarnas, una dintre minunile lumii antice. Depanam firul ispravilor din vacanta de vara. A mai sosit un cuplu. Ea cam absenta. El sters, tacut de tot. Dar s-a aprins pe loc cand unul dintre comeseni m-a intrebat ceva legat de Dali. Era Al Pacino. Il interesa subiectul. Urma sa ne revedem, ceea ce nu s-a intamplat. Si nu ma mir ca intre timp i-a cazut in mana un scenariu care are toate ingredientele pentru un film: un hot intr-o fabrica de branzeturi din Belgia, o prietena ciudata a acestuia stabilita in Catalonia, puscaria din Madrid in care individul e incarcerat, falsurile Dali. Cat despre cartea care a generat scenariul respectiv, lipsita de orice urma de bun-simt si de respect al adevarului, marturie a subculturii in care traim, aceasta e intitulata „Eu si Dali“, o impostura in care Nimeni vorbeste despre Nimic. Nimic despre Dali.