Text: Colecționar de artă Vasile Petrovici
Coca Mețianu, pe numele său adevărat Elena-Venera-Ecaterina Mețianu, s-a născut la Câmpina, la 31 octombrie 1910, tatăl său, Traian Mețianu, fiind inginer de mine și petrol, directorul societății “Steaua Română”. Mama sa se numea Elena Mețianu (născută Antonescu). Coca Mețianu era al doilea copil al familiei, mai având doi frați din care unul mai mare.

Elena Mețianu – mama doamnei Coca Mețianu

De mic copil s-a dovedit o iubitoare de culoare, ascunzând ciorapii de lână ai dădacei sub saltea, deoarece erau făcuți din vrâste de lână colorate diferit. “Hoțul” a fost găsit după repetatele plângeri ale dădacei, la stăpânul casei, domnul inginer Mețianu, care dădea mereu asigurări că nu are hoți în casă. Această poveste spusă unui prieten de familie face ca acesta să spună: “fata asta pictoriță se va face”.

Traian Mețianu – tatăl doamnei Coca Mețianu

Gustul pentru desen îl are de mică, de la 10 ani rămânându-ne niște desene ale dânsei în colecția Cabinetului de stampe și desene al Muzeului Național de Artă a României. Familia o îndreaptă către avocatură, pe care o face de dragul părinților dar nu o va profesa niciodată. Urmează deci facultatea de drept, litere și filosofie, dar se simte atrasă de artă.
În toamna anului 1935 se întoarce de la Paris și îi trece prin gând să dea examen la Academia de arte frumoase din București. Se prezintă la ora 1830 pentru înscriere dar află că s-au făcut înscrieri până
la ora 17.00 și că era ultima zi. Cel ce îi spune acest lucru era secretarul Academiei de Arte Frumoase domnul Manolescu. Alături de secretar mai era un domn în vârstă. Când aude că dânsa dorește să se înscrie la belle-arte o întreabă ce a determinat-o să facă pasul acesta. Au venit răspunsurile de rigoare iar în final domnul îi spune politicos “domnișoară mâine te prezinți la examen”. Domnul era Camil Ressu rectorul Academiei de Arte Frumoase din București.

Coca Mețianu la 16 ani – absolventă de bacalaureat

După terminarea anului I (unde se făcea: desen în cărbune după gips, desen în cărbune după natură, modelaj, artă decorativă și grafică) a dat un exemen pentru selecția scupltură sau pictură care se făcea începând cu anul II. Examenul s-a dat vara și l-a luat cu brio. La modelaj l-a avut ca profesor pe Oscar Han. La exemen a avut de realizat capul lui Voltaire. Oscan Han era încântat de modelajul făcut și o voia studenta dânsului. În toamnă când studentul decidea ce va face (sculptură sau pictură) Oscar Han ședea în ușa atelierului de sculptură așteptându-și studenții. Coca Mețianu vine la Institut și dă să treacă de Oscar Han pentru a urca niște scări să se ducă la atelierul de pictură, căci pentru asta optase. Atunci Oscar Han o strigă și îi spune “ce faci fetițo ?” și îi dă o palmă zdravănă pe față. De durere îi dau lacrimile, Oscar Han îi spune că face o prostie că nu vine la sculptură. Pe scări mai sus era Camil Ressu care a urmărit toată scena. Consternat vine la Han îl ia de piept și zice: “Ce faci domnule, ce faci ? Te rog să-ți ceri imediat scuze”. Scuzele n-au venit imediat dar după câteva zile maestrul Han a trimis un coș cu trandafiri studentei Coca Mețianu în semn de împăcare și cerut scuze.Urmează Academia de arte din București, între 1935 – 1940, la clasa profesorului Camil Ressu.
Când era în anul cinci a trimis o lucrare intitulată “Lectura” la Salonul de “Alb și Negru”, la îndemnul lui Steriadi, deși profesorul Camil Ressu le interzisese tuturor studenților participarea la acest Salon, deoarece dânsul era președin-tele juriului și pentru că avea convingerea că un pictor trebuie să expună după 3 ani de la absolvirea facultății. Drept pe-deapsă, dacă parti-cipă, vor fi eliminați 8 zile de la cursuri.
Ducându-se să vadă, împreună cu o colegă, ce mai e pe la Salon, îi vede pe pictorii Theodor Pallady și Lucian Grigorescu, care dis-cutau în fața unui desen, cel al dânsei. Discuția era aprinsă, iar spiritul neastâm-părat al artistei face ca să le spună acestora că ea este autoarea desenului. Ca urmare a acestei întâmplări cei doi îi vor da lecții de pictură din 1940 până în 1945 iar Camil Ressu o va elimina 8 zile de la cursuri. De la acești trei “mari” ai picturii românești, pictorița a învățat multe, croindu-și apoi propriul drum. De la Ressu a învățat punerea în pagină și desenul, de la Pallady atmosfera iar de la Lucian Grigorescu culoarea, și mai precis vibrația culorii.
Debutul îl are în 1939 la Salonul Oficial de pictură de la sala Dalles și apoi participă cu lucrări la alte 48 de expoziții colective interne și internaționale (Paris, Praga, Budapesta, Tokio), cu tablouri în ulei, desene, guașe, acuarele etc.
Cu numele de Coca Mețianu semnează la prima expoziție, nume dat de frate, care o alinta “Cocuța” când era mică.
Aceste expoziții sunt vizitate și de Pallady. Concluzia maestrului Pallady a fost: “Coca Mețianu este o artistă” deci mai mult decât o pictoriță.
De asemeni, are performanța, de a fi avut 21 de expoziții personale, între 1941-1996 (aproximativ una la 2 ani).
Multe din operele pictoriței se află în colecțiile muzeelor (10 uleiuri pe pânză la Muzeul Național de Artă al României, desene la Cabinetul de stampe și desene al Muzeului Național de Artă al României, la Muzeul municipiului București, Primaria Capitalei), colecții particulare din: România, S.U.A., Germania, Israel, Japonia, Grecia, Franța, Belgia, Canada.
În anul 1946 obține premiul Simu pentru pictură.

Iarna, guașă, 70×100 cm

A călătorit mult atât în țară (Oltenia, Moldova, Transilvania) cât și în străinătate (Italia, Franța, Cehoslovacia, Rusia etc).
În anul 1948 i se confiscă averea din comuna Vedea, județul Teleorman și casele din București. Reușește să ocupe doar trei camera în casa din București de pe actuala stradă Pache Protopopescu, numărul 17. Ajunge chiriașă în propia-i casă. Etajul I și clădirea vecină, proprietate a familiei Mețianu, sunt naționalizate. Reușește să-și cumpere cele trei camere ocupate cu chirie în propria-i casă în 1973.
Prin anii 50 datorită lipsei de mijloace de trai este nevoită să vândă zarzavaturi în piața Obor pentru a-și întreține familia (între anii 1945 – 1965 a fost căsătorită cu inginerul Necula cu care are un fiu, Mihai. Inginerul Necula era rudă cu pictorul Constantin Stahi, rectorul Institutului de Arte Frumoase de la Iași, considerat un bun pictor în epoca sa).
În perioada de alfabetizare este solicitată să facă cerc de citit cu gospodinele casnice din cartier. Cercul îl face la dânsa acasă invitând deseori și personalitați culturale: oameni de teatru, litere, artiști etc (de exemplu: Lucia Demetrius).
În 1958 este scoasă din Uniunea Artiștilor Plastici din România ca apoi peste 10 ani să fie reprimită.

Coca Mețianu – în atelier

În 1972 este solicitată să fie șefa unei grupe de control obștesc la căminele de bătrâni și grădinițele de copii. Le spune că a făcut parte din clasa burghezo-capitalistă iar solicitanții îi răspund “da, dar ești inteligentă”. Iubind omul, care este în centrul creației sale, a lucrat cu pasiune și dragoste în această muncă socială, fără a fi vreodată membră a Partidului Comunist.
În 1975 cu ocazia Anului internațional al femeii este răsplătită cu diplomă pentru activitatea obștească desfășurată.
Sângele pictoriței este un amestec de sânge moldovean (după bunica dinspre tată), sânge ardelean (după tată), sânge muntean (după mama) și sânge turc (după străbunica după mamă).
Pictorița este o postimpresionistă. Arta sa este figurativă. Genurile pe care le abordează sunt: portretul, peisajul, nudul, natura statică și compoziția.
Portretele surprind caracterele persoanelor portretizate. “Pe gânduri” vrea să redea oboseala unei zile de trudă a unei femei de 30-35 de ani, dar în același timp se uită cu compasiune la privitor zicând “că totul e deșertăciune”. “Pălăria verde” este chipul unei tinere, cu multă expresivitate ,redat în culori roșu, ocru, galben, verde. Este veselă dar ascunde un sentiment de teamă care deabia prinde contur.

Pe gânduri, ulei/pânză, 10×81 cm

“Căciulița roșie” este sobră, reprezentând o femeie la 40-45 de ani, cu chipul puțin dur, stăpână pe sine și pe ce e în jur. Tonurile mai „dure” (roșu închis, verde închis etc) utilizate fac ca acest sentiment să fie bine transmis.
Referitor la portrete, putem spune, că unele din ele, parcă te-ar urmări – “Căciulița roșie”, “Pe gânduri”,

Căciulița roșie (Autoportret), ulei/pânză, 61×50 cm

“Pălăria verde”, “Mama pictoriței” etc, chiar dacă le privești sub diferite unghiuri – întocmai ca unele autoportrete ale lui Rembrandt. /1/.
Florile, de culori diferite, în majoritate sunt în oale de lut.

Pălăria verde, ulei/pânză, 81×62 cm

Peisajele sunt diverse: toamne, ierni, colțuri din București, din țară și din străinătate etc, executate în culoare condensată sau diluată. La unele domină o culoare (maro, albastru deschis etc) iar la altele policromia, redând “colțul de rai” cu mult talent.

Cromatica utilizată este foarte optimistă, plină de viață, ca și pictoriță însăși. Când te uiți la tablourile dânsei ți se umple sufletul de rouă.

Anemone, ulei/pânză, 46×38 cm

Despre pictoriță, de-a lungul vremii au scris o serie de critici de artă dintre care menționăm: G.Oprescu, Ion Frunzetti, Ionel Jianu, Petre Comarnescu, Olga Greceanu, Lucia Demetriad-Bălăcescu, Amelia Pavel, Mircea Deac, Ion Vlasiu, Nicolae Argintescu-Amza, Ion Sava, Ernest Verza, Miron Radu Paraschivescu, M. Paciurea, Miron Stan, Marin Mihalache, dr. Mathilde Kuhle, Cristina Angelescu, Gheorghe Grosu, Aurel Leon, Ion Butnaru, F.B.Micșan, Eugen Stirbețiu, Adrian Silvan Ionescu, Dan Grigorescu, ș.a.

Iarna la Sibiu, ulei/pânză, 61×50 cm

Pictorița este menționată într-o serie de cărți (volumul “Artele plastice ân România după 23 August”; “Bucureștii, văzut de pictori” – scris de criticul de artă Marin Mihalache în 1975; “Dicționarul artiștilor români contemporani” – scris de criticul de artă Octavian Barbosa în 1976; “La peinture Roumaine” Editura Meridiane scris de Ion Frunzetti și alții în 1977; “Arta românească și contemporană “ de Vasile Floarea apărută în 1982; ”Dicționarul graficii românești din secolul al XX – lea“ , volumul III, Muzeului Național de Artă al României apărut ân 1983); Enciclopedia artiștilor români contemporani, vol.III, Editura ARC 2000 apărută în anul 2000).

Reparatul liniei de tramvai, guașă, 70×100 cm

Reparatul liniei de tramvai noaptea, guașă, 70×100 cm

În anul 2005 dă curs rugăminților mele de a scrie despre viața dânsei. Acest lucru se materializează în cartea „Amintiri” apărută în 2006.
Doamna Mețianu n-a încetat nici o clipă să picteze, lucrează și acum cu aceeași plăcere ca în tinetețe, șevaletul dânsei fiind mereu ocupat cu câte o nouă lucrare.

La Ionică – guașă, 70×100 cm

2002- Expoziție retrospectivă Coca Mețianu, sala „Constantin Brâncuși” a Parlamentului României

2006- doamna Mețianu(cu florile în mână)  lansându-și cartea „Amintiri”

BIBLIOGRAFIE:

/1/ Roger Avermaete – Rembrabdt și epoca sa – Ed.Meridiane, București, 1969.

/2/ Octavian Barbosa – Dicționarul artiștilor români contemporani, Ed.Meridiane, București, 1976;

/3/ Colecția revistei “PRO ARTE”, 1990-2007.
București-12.06.2012

Cititi si:

 Pictorita Coca Metianu la 101 ani