Text: Wikipedia

Foto: Engel Gallery, WWW, Artodyssey

Avigdor Arikha (ebraică:אביגדור אריכא , născut Dlugacz, 28 aprilie 1929 la Rădăuți – 29 aprilie 2010 la Paris) a fost un pictor, desenator, gravor, ilustrator de cărți și istoric al artelor israelian – francez, evreu originar din România.
Avigdor Arikha s-a născut la 28 aprilie 1929 într-o familie evreiască germanofonă în orașul românesc Rădăuți, în Bucovina. A copilărit la Cernăuți. Tatăl său, Haim Carol Dlugacz, contabil în serviciul statului, era un om cult, meloman și iubitor de artă, bun cunoscător al culturii germane și al celei latine. El a descoperit că deja înainte de a împlini vârsta de șase ani băiețelul său dovedea înclinații pentru arte plastice. Pentru a i le stimula, s-a străduit să viziteze împreună cu el muzeele și galeriile de artă din capitala României, București. De asemenea a ținut să-l inițieze, între altele, în istoria omenirii și în învățăturile lui Confucius.
Pe la vârsta de 9 ani, copilul a început să deseneze portrete ale celor din jur, mai ales ale membrilor familiei. În perioada scurtei, dar durei dominații sovietice din anii 1940-1941, căzând bolnav de scarlatină, a eșuat, unii ar spune din fericire, planul de a-l trimite la studii de arte frumoase la Moscova, aflată deja de multă vreme la ora terorii staliniste și a realismului socialist.

Anii de deportare, 1941-1944

După ce în iulie 1941 Cernăuțiul a fost recuperat din mâinile Uniunii Sovietice de către armata română împreună cu trupele germane, în octombrie 1941, la vârsta de 12 ani, viitorul pictor a fost deportat împreună cu părinții și sora sa în Transnistria, conform planurilor fasciste de nimicire a evreilor din regiunea în care trăiau.
În iarna anului 1942, odată cu alte sute de deportați evrei, familia a fost mânată pe jos spre un alt lagăr în apropierea localității Lucineț. În drum, tatăl a fost crunt bătut de jandarmi care supravegheau convoiul. Cu ultimele forțe el a fugit împreună cu ai săi și a găsit adăpost temporar într-un tufăriș. La scurt timp după ce au reușit să scape de amenințarea cu cuțitul din partea unui țăran, au fost găzduiți și serviți cu supă caldă de un bătrân, în casa căruia, Carol Haim Dlugacz a murit în urma traumatismelor fizice îndurate. Ultimele cuvinte lăsate fiului său au fost “Fii liber” [2], mesaj pe care, după mărturia pictorului, acesta s-a străduit să-l urmeze mai târziu, în viața sa personală și artistică.

Mai apoi au fugit spre vest. Ajungând în orașul Moghilău, pe malul Nistrului, au fost însă prinși. Băiatul a fost luat la muncă forțată într-o topitorie. Pe un caiet primit de la un soldat a încropit un șir de desene care au documentat faptele groaznice la care a fost martor – execuții prin împușcare, cadavre aruncate la groapa comună, un kapo facând teroare la împărțirea supei etc.
În decembrie 1943 au sosit în lagăr delegați ai Comisiei pentru ajutorarea evreilor din Transnistria (ce ținea teoretic de Centrala Evreilor din România), având sprijinul Crucii Roșii și permisiunea autorităților române pentru evacuarea a 1400 de copii evrei deportați. A fost eliberat și el, deși nu figura pe listă, purtând numele și documentele altui copil decedat între timp. Apoi, prin mijlocirea organizației de asistență “Aliyat Hanoar” la 6 martie 1944 a emigrat, cu identitate falsă, în Palestina, pe atunci aflată sub stăpânire britanică. Desenele sale din lagăr au ajuns și ele pe căi întortochiate în posesia Aliyat Hanoar care le-a publicat câțiva ani mai târziu într-un volum. Pictorul a ajuns să le revadă în original abia în anul 1960.

În Țara Israelului

Mama și sora sa, supraviețuind și ele, au emigrat la rândul lor în Palestina. Adolescentul fost cooptat de kibutzul Maalé Hahamishá, așezat pe un deal de lângă Ierusalim. A muncit vreme de cinci ani (1944-49) atât în gospodărie precum și la lucrările anevoioase de amenajare a terenului. În kibutz s-a simțit destul de izolat și deprimat, din cauza diferenței de mentalitate și de preocupări față de cei din jurul său. Însă după trecerea a doi ani de la venirea în țară, a avut satisfacția de a fi primit (în paralel cu continuarea muncilor datorate kibutzului) la Școala de Arte Betzalel din Ierusalim, unde s-a simțit mai în largul său și a studiat cu sârguință între anii 1946-1948. Între dascălii de care s-a apropiat cel mai mult s-au numărat câțiva din discipolii Școlii Bauhaus și ai altor Academii de arte din Germania, ca de pildă pictorii Mordehai Ardon și Itzhak Isidor Aschheim (1891 – 1968)
La sugestia unuia din profesori și-a adaptat la atmosfera linguistică a locului numele de familie, Dlugacz, ce înseamnă în poloneză „Lungu” , traducându-l in limba arameică Arikha אריכא.
Vremile fiind tulburi, tânărul artist s-a văzut înrolat și antrenat și în cadrul unităților paramilitare din cadrul „Haganá”, destinate apărării așezărilor evreiești în preajma încheierii mandatului britanic asupra Palestinei. La 18 ianuarie 1948 în timpul ostilităților dintre evrei și arabi, luând parte la o misiune de pază a unui convoi, pe colina Kastel, camionul în care se găsea a fost atacat de o ambuscadă arabă și s-a răsturnat. Doi din pasageri au murit pe loc, iar Arikha, grav rănit la spate și la coaste, de gloanțe „dum-dum”, și-a pierdut cunoștința. Nemai părând în viață a fost transportat la o morgă. I se pregătise deja un mormânt în kibutz, când o soră, care a trecut din întâmplare pe la camera mortuară, a bagat de seamă că respira și identificându-l după eticheta prinsă de mână, a alertat-o pe sora lui, care era ea însăși asistentă medicală. Aceasta l-a adus la un medic, care a reușit să-l salveze printr-o intervenție chirurgicală. Ulterior după ce s-a vindecat a mers să-și contemple uimit mormântul amenajat de membrii kibutzului.

Studii la Paris

În septembrie 1949 Arikha a plecat pe calea mării la Paris unde cu ajutorul unei burse din partea organizației Aliat Hanoar s-a înscris la Școala de Arte Frumoase. În paralel, a studiat filozofia la Sorbona, unde s-a perfectionat, între altele, în tehnica frescelor. La Paris a privit cu uimire picturile expuse la Luvru și în alte muzee, cel mai impresionat fiind de Giotto și Uccello; de asemenea a fost emoționat văzând tablourile impresioniștilor în original, chiar dacă pâna astăzi își exprimă adesea nemulțumirea în legatură cu conditiile expunerii tablourilor în lumina artificială a muzeelor. Mai târziu, prin 1960 a prins o deosebită admirație și pentru creațiile lui Poussin.[3] La Paris și-a câștigat câțiva prieteni iluștri ca pictorul elvețian Alberto Giacometti și mai ales dramaturgul de origine irlandeză Samuel Beckett, care i-a devenit și mentor, și tovarășul cel mai apropiat.
Editura „Tarshish” și Moshe Spitzer

Întors în Israel în 1951 după cei trei ani de studii în Franța Arikha l-a cunoscut pe dr. Moshe Spitzer, de formație academică germană, ilustrator, grafician, editor, colecționar de cărți și tablouri, creator al unor noi caractere tipografice ebraice. Acesta înființase la Ierusalim o editură ebraică destinată publicării de capodopere ale literaturii universale. Moshe Spitzer l-a angajat pe Arikha in ilustrarea a numeroase cărți clasice publicate de editura sa

Pictor abstract, între Paris și Israel

În anii 1950 Arikha s-a distins ca unul din cei mai proeminenți tineri artiști plastici israelieni, stilul său din vremea aceea fiind calificat adesea drept expresionist abstract. Se apropiase mai ales de curentul cercului “Orizonturi noi” (Ofakim hadashim) și a pictat tablouri de mari dimensiuni,în nuanțe ale culorii negre. În viziunea sa, culorile serveau un obiectiv dublu – cel de a concretiza materialitatea și în același timp de a reprezenta misterul lucrurilor.

Înapoi la arta figurativă

În anul 1965 deodată artistul a încetat să mai picteze pentru a se dedica desenatului după natură. Revenind la pictura în ulei în anul 1973, a început să creeze o serie de portrete, nuduri și naturi moarte e mici dimensiuni care i-au adus notorietatea pe plan internațional.
Între personalitățile pictate au figurat regina mamă Elisabeth a Angliei, actrița franceză Catherine Deneuve, prietenul său scriitorul Samuel Beckett, fotograful Henri Cartier-Bresson, primii miniștri Alec Douglas Hume și Pierre Maurois și alții. Însă o mare parte din tablouri o surprind pe soția sa Anne in cele mai felurite situații.
Pictorul are două fete din căsătoria în 1961 cu poeta și scriitoarea americană Anne Atik: Alba Arikha, scriitoare, și Noga Arikha, istoric al ideilor. Nașul primei fetițe, Alba, a fost Samuel Beckett.

Premii și distincții

1954 Medalia de aur a Trienalei din Milano
1987 Marele Premiu pentru Arte al Primăriei Paris (Grand Prix des Arts de la Ville de Paris)
1988 Premiul pentru Arte, Litere și Științe (Prix des Arts, des Lettres et des Sciences)
2005 Cavaler al Legiunii de onoare a Republicii Franceze
Profesor de onoare la Academia de Arte Frumoase a R.P.Chineze
Doctor honoris causa al Universității Ebraice din Ierusalim

Ilustrații

la cărțile:
„Bătrânul și marea” הזקן והים , de Ernest Hemingway, traducere din engleză de Itzhak Shenhar, editura Am Oved, 1980
„Nisipuri de aur”, חולות הזהב, nuvele de Binyamin Tamuz. Ed.Merhavia 1949
„Câine vagabond” כלב חוצות – capitol din romanul „Ieri alaltăieri” de Shay Agnon, Ed,Tarshish, Ierusalim 1960
„Cântul de iubire și de moarte al stegarului Christof Rilke
” de Rilke, משא אהבתו ומיתתו של הקורנט כריסטוף רילקה Ed Tarshish, 1953 – premiat la Trienala din Milano în 1954
„Șarpele de aramă”- נחש הנחושת – versuri de T. Carmi,
Ed. Tarshish, 1961
„Recolta întâmplătoare” (Safiakh), povestire de Haim Nahman Bialik , Ed. Institutului Bialik 1955 – ilustrată cu litografii și desene

schițe după Don Quijote de Cervantes
Cărțile: Peinture et regard (Pictură și privire), 1991,Hermann ,Editeurs des Sciences et des Arts, 1991,

Articol The Guardian scris la moartea artistului:

The Israeli painter Avigdor Arikha, who has died from cancer aged 81, owed his survival during the Holocaust to his precocious artistic talent. In 1944 his bleak drawings of corpses and deportations, made on scraps of paper in a Nazi concentration camp, attracted the attention of inspectors from the International Red Cross. They arranged for him to join a group of children who were about to be transported to Palestine, but, even with their help, Arikha was able to leave only by taking the identity of a boy who had just died.

Plunged soon afterwards into the armed struggle for the Jewish state, Arikha was severely injured and left for dead in 1948, but within a year he had won a scholarship to study art in Paris. There he became a significant avant-garde figure, before turning from abstract to figurative painting in the mid-1960s, partly as a result of seeing an exhibition of Caravaggio at the Louvre. As he told the Washington Post in 1979: “People who think there is anything new in the arts are idiots. In my early 30s I was quite successful as an abstractionist. But I started painting my own set of forms over and over again. Finally, it repulsed me.”

Arikha was born into a German Jewish family in Radauti, northern Romania. His father perished in the march to a Ukrainian concentration camp in 1941, and it was not until after the war that his mother discovered that Arikha and his sister were alive in Palestine. From 1944, Arikha was a member of the Ma’ale Hachamisha kibbutz in the Judaean hills, and, in 1946, he began to attend the Bezalel art school in Jerusalem.

Bezalel must have seemed more progressive to Arikha than his next college, the École des Beaux-Arts in Paris, where he learned traditional techniques such as fresco painting. This experience did not, however, dampen Arikha’s ardour for the avant garde, and he eventually took up the still-fashionable cause of abstract art, although with a distinctive sense of colour and handling of paint.

In 1954 Arikha decided to settle in Paris, his home for the rest of his life, partly at the instigation of his friend the dramatist Samuel Beckett, whom he first met backstage in a theatre. Their relationship, recently celebrated in How It Was (2001), a memoir by Arikha’s wife, the US poet Anne Atik, led Beckett to produce a book about Arikha, who in turn illustrated many of the writer’s texts.

Arikha’s dramatic abandonment of abstraction in 1965 was accompanied by a switch from painting to graphic art, which preoccupied him for the next eight years. During this period he developed his mastery of etching and other print media, while his drawings allowed him to achieve a remarkable directness, always working from life and finishing the image in a single sitting. By 1973 he felt able to paint with the same spontaneity, never using preparatory studies and yet creating pictures that are precise and lucid, partly thanks to his practice of always using daylight.

Although figurative, these works still show the influence of abstract painting in their rigorous compositions and limited pictorial space. Arikha’s deft combination of classicism and modernity proved highly popular with the right sort of clientele. He had great success in various genres, including the nude, landscape and still-life, but it was with his portraiture that he made the greatest impact.

With subjects ranging from the Queen Mother to Catherine Deneuve, Arikha enjoyed a wealth of public commissions in the last 30 years of his life. His portrait of Lord Home of the Hirsel was particularly apposite, with the former prime minister’s elongated figure strategically placed at the edge of the canvas – the epitome of aristocratic diffidence.

This painting is in the collection of the National Galleries of Scotland, and Arikha’s work appears in numerous other institutions, including the British Museum, to which he bequeathed 100 prints and drawings. His most important shows were large one-man displays at the Israel Museum, in Jerusalem, and the Tel Aviv Museum of Art, which placed equal emphasis on his paintings and graphic art, and, most recently, a retrospective at the Thyssen-Bornemisza Museum in Madrid.

Arikha’s bright tones and crisp lines inevitably invite comparison with classical and academic painting, in which he developed a strong historical interest. Unusually for an artist, he was a talented scholar and author, contributing to exhibitions of Ingres and Poussin in the US, as well as writing the book Peinture et Regard (1991) and articles for American magazines such as The New Republic.

Although he turned his back on the avant garde at a relatively early age, Arikha remained an enigmatic and even disturbing figure, whose work has a nervous, edgy quality, memorably described by the critic Robert Hughes as an “air of scrupulous anxiety”. Arikha was an artist who could create a sense of discomfort even when clasped to the bosom of the establishment. In 2005 he was made a Chevalier de la Légion d’Honneur.

He is survived by Anne, his daughters Alba and Noga, and two grandchildren.

• Avigdor Arikha, artist, born 28 April 1929; died 29 April 2010

Cititi si:

Avigdor Arkiha, roman sau nu?