Text: Nicolae Macovei

Miron Agafitei – culoare si viziuni

Pentru Miron Agafitei, care a expus în Sala Simeza, în aprilie 1990, trupul fiintei umane este nu doar un expresiv model, în care se recunosc si se dezvaluie cele stiute si cele mai putin stiute despre noi si din interiorul nostru, sub mâna si ochiul magic al artistului, martor si judecator totodata.

El releva însasi conditia omului, înteleasa în fulguranta, dar si în deplinatatea dimen-siunilor ei cosmice. În acelasi timp, o inepuizabila si nelinistitoare forta poate degaja trupul uman si pentru ca o opera de arta, ce îl contine ca element de referinta, este cel putin o oglinda, daca nu chiar un labirint al oglinzilor care oglindesc. Corpul devine, în aceste conditii, un adevarat semn totemic sau, mai exact spus, simbol universal absolut. Declansând fluxul si refluxul rasfrân-gerilor si multiplicarilor fundamentale din lumea noastra umana, dar, totodata, si un misterios centru de întâlnire al cerului si al pamântului, coexistând în interiorul nostru exteriorizat. O oglinda în care îsi revarsa continutul expresiv prea plinul pre-simtit, dar si gândit al artistului, violentând tremurul existential unic al celui care priveste, descifreaza si întelege privind. E o surprindere armonica, dar si dialogala a unor idei fundamentale, a unor viziuni intuite, ce structureaza, de fapt, si, totodata, aglutineaza, într-un singur tot, spatiul si timpul memoriei si al utopiei, strafundurile imuabile ale vietii si accidentele de suprafata ale prezentului, generalul si particularul, trecutul si viitorul, ceea ce se poate spune, dar si ceea ce nu se poate gândi si afirma fara teama de adevarul lor mistuitor. Trupul (ca metafora) e o tema de continua meditatie si de provocare a tuturor timpurilor. Si, probabil, niciodata nu va putea fi refuzat ca vorbind în numele omului si al civilizatiei lui (cel putin în spatiul spiritual de tip european).

Miron Agafitei se supune acestui imperativ (aproape) cu voluptatea unui posedat. Eliberat de senzualismul stralucirii de suprafata, al pielii, ori de moliciunea “frumoasa” a contururilor, nu lasa sa razbata pe pânzele sale decât consistenta adâncurilor simtite si pre-gândite, dincolo de accidentul formelor, oricâta violenta (coloristica si gestica) ar acumula în pasta zgrunturoasa a materiei folosite pentru a-si sustine afirmatiile. Culorile si îngramadirea lor, unele peste altele, pâna la indistinct, nu au alt sens decât de a sublinia uniformitatea aproape esentiala, dureros de trista, calcinata, a unui interior coplesit de existenta, dar, totusi, oferit contemplarii lucide si recuperatoare. Nici barbat, nici femeie, trupului uman sau, mai exact spus, proiectia unui fost trup uman se tensioneaza sub forta propriului destin singular si însingurat. E o singuratate violenta si violentata într-un cosmos unde nu exista nimic altceva mai semnificativ în raport cu sinele fiintei. E o violenta obosita si obositoare. Sfârsita. E o asteptare gata sa-si epuizeze propria-i consistenta întunecata, absoluta, parca fara de masura. Totul radiind o tacere dura si nicidecum linistitoare. Uneori, ramasita acestei forme umane, întotdeauna singura, ti se pare ca ar vrea, totusi, sa posede si un chip. Pentru ca, poate,  si l-a pierdut definitiv în cutremurul undelor de soc ce l-au strabatut si îl strabat înca. Dar ele (trupurile), oricum, nu sunt altceva decât proiectii, forme condamnate spre a semnifica abandonul si neputinta, purgatoriul, cosmarul în care au fost aruncate existential, monologând spasmodic ca niste aratari fara sens si fara alt rost decât exhibarea propriei întunecimi, a propriei aglomerari cenusii si definitive.

Aceste personaje nenumite par a fi acute esecuri, mereu si mereu repetate, obsesional, ilustrând înfrângeri, prin deposedarea de forme, chiar atunci când pastreaza câte ceva din varietatea ametitoare a culorilor si a alcatuirilor umane. Oricum, ele sunt doar imagini de o provizorie clipa în delirul invizibil al suferintei. Umbre în fata carora nu zabovesti, nu ai puterea si curajul sa astepti prea mult. Pentru ca dincolo de ele nu exista decât neantul ori, poate, nici macar, atât.

În acelasi timp, o fereastra învaluita într-o ceata albastra ca o metafora aburinda a trecerii gratuite între doua tarâmuri, un vas cu flori aproape carbonizate, un peisaj cu arbori împovarati de inutilitatea propriei lor semnificatii nu reusesc sa atenueze senzatia de oglinda neagra a acestor umbre ori stafii de fiinte, desemnând limitele suportabilitatii durerii omului pe pamânt. Poate, de fapt, ele nici nu au alt rost estetic si comunicational decât de a exhiba si mai mult universul fantomatic, de nepovestit, din noi. Orice accident este aici nerelevant, orice culoare este murdara, orice forma se poate destrama pentru a se conforma aceluiasi destin încremenit în disperare si dramatism.

Tablourile lui Miron Agafitei sunt, astfel, profund inconfortabile, marcând o optiune programatica a unui prezent demascat si demascator. Este o viziune necrutatoare, împovarata de avertismente si de un evident protest. Este o viziune din care a fost alungata speranta pentru ca nu se mai putem spera nimic în limitele ei.

E o marturie despre fiintele dislocate din normalitatea fiintarii lor. E o marturie eliberatoare. (Viata Româneasca,  nr. 5, mai 1990)