“Artă adevărată fără talent nu există”
interviu cu pictorul Ion Grigore de Gabriela Bidu

Pictura lui Ion Grigore poate fi considerată emblematică pentru spiritul românesc. Se regăseşte în ea specificul naţional într-o asemenea măsură, încât opera sa poate fi considerată una dintre cele mai reprezentative în acest sens. De altfel şi omul Ion Grigore degajă acele trăsături specifice ţăranului român. În micuţul atelier aflat la mansarda unui mare bloc din Piaţa Palatului,  în care ambientul este compus cu rafinament din obiecte rustice, flori de câmp uscate, icoane vechi şi noi, realizate de el însuşi, maestrul te primeşte cordial, sfătos şi plin de căldură.
– Cum aţi întâlnit arta, cum v-aţi ales meseria şi cum a fost debutul?
– Sunt momente când mă întreb dacă am întâlnit arta. Şi dacă eu presupun că am întâlnit-o, atunci s-ar naşte întrebarea: oare EA m-a întâlnit pe mine? Dar lăsând la o parte îndoielile şi întrebările, pot spune că arta am întâlnit-o mai întâi din din joacă, apoi, mult mai târziu, prin învăţătură şi educaţie; printr-o preocupare personală şi permanentă în intenţia de a-mi forma o cultură plastică solidă, sigur, în limita posibilităţilor mele de intelect şi putere de percepţie. Pentru a face artă se presupune că ai, dacă nu prea mult, măcar puţin talent, dar şi dorinţa de a fi un cât mai bun meseriaş, după care urmează multă, multă muncă şi dragoste pentru ceea ce faci… Da, după toate acestea este posibil să te întâlneşti cu arta. Debutul ca artist a sosit târziu, după absolvirea facultăţii. În anul 1965, am fost acceptat la o expoziţie de pictură şi sculptură – “Salonul de artă al oraşului Bucureşti”. Această participare  mi-a dat încrederea şi încăpăţânarea de a persevera pe lungul drum al artei.
– Care sunt personalităţile care v-au influenţat destinul artistic? Ce anume v-a determinat stilul inconfundabil ca tehnică şi tematică?
– Port respect şi dragoste pentru toţi cei care mi-au dat sfaturi despre artă, pentru toţi profesorii ce i-am avut de-a lungul anilor de învăţătură, începând cu şcoala primară şi terminând cu studiile universitare. La şcoala primară din sat, la început, a fost învăţătorul,  Emil Grigore, apoi la liceul “Ştefan cel Mare” din Suceava a fost profesorul  şi pictorul Dimitrie Longhin. La Institutul de Arte Plastice “Nicolae Grigorescu” din Bucureşti, unde am urmat secţia de Pictură Monumentală, i-am avut   profesori pe  Ion Popescu Negreni,  Gheorghe Popescu, Gheorghe Labin, Gheorghe Ghiţescu, Eugen Schileru, Adina Nanu, Paul Constantin şi alţi profesori cărora le-am fost asistent, precum: Constantin Ioanid, Simona Vasiliu Chintilă, Ştefan Szony. Toţi aceşti dascăli minunaţi, unii dintre ei mari personalităţi ale culturii şi artei româneşti, au contribuit ori au influenţat într-o măsură mai mică sau mai mare, formarea mea ca pictor. Dar destinul în artă depinde de mulţi factori: talent, pregătire profesională, muncă, voinţă, perseverenţă, informaţie, receptivitate. Personalitatea în artă se formează în timp. Nu trebuie a-ţi căuta cu ostentaţie un stil propriu de exprimare, originalitate. Prin lucru permanent în faţa şevaletului şi cultură plastică ajungi la stil, tehnică şi  viziune personală. Apreciez şi iubesc valorile artei româneşti şi universale. Formaţia mea de pictor muralist, arta medievală românească, cultura populară şi folclorul sunt factori ce au contribuit sau şi-au pus amprente în formarea mea ca personalitate artistică. Cu privire la tematica picturii mele, aş spune aşa : cred că un pictor, un artist- în general vorbind- trebuie să facă ceea ce ştie el mai bine, ce cunoaşte mai temeinic, tot ce iubeşte mai mult, ce se decantează din experienţa sa de viaţă, din obsesiile sale; starea de spirit, libertatea de a alege ce i se potriveşte, toate determină tematica operei sale. Eu sunt legat de lumea satului. Acolo m-am născut, sunt locurile copilăriei, ce le-am îndrăgit cel mai mult, este lumea ce o cunosc cel mai bine. Această lume vreau să o exprim în pictura mea, pentru că ea mă exprimă pefect.
– Cum credeţi că trebuie să influenţeze arta conştiinţa publicului?
– Mai întâi de toate, artistul trebuie să se exprime pe sine şi pentru el. Calitatea artei sale îl va duce şi către public –  mă refer la publicul avizat în primul rând – iubitor de artă. Nu întotdeauna există o relaţie fericită între succesul de public şi calitatea artei pe care o face un pictor. Arta trebuie să degaje anumite stări sufleteşti şi de spirit, în afară de calităţile formale de necontestat din punct de vedere estetic. Atunci, cu siguranţă, o astfel de artă va fi receptată de public.
– Ce părere aveţi despre arta modernă, ca profesor, cum apreciaţi ceea ce fac tinerii azi?
– Despre arta modernă nu am niciun fel de părere. Ea există. Arta adevărată este perenă, nu modernă, mai puţin modernă sau perimată. În artă există frumos şi urât, bine şi rău, moral şi imoral. Prin artă modernă vreau să înţeleg tot ceea ce se face astăzi. Arta adevărată este mereu tânără, de actualitate. Tinerii fac şi năzdrăvănii, dar şi artă cu adevărat. Acolo unde năzdrăvăniile au acoperire artistică, vor rezista. Timpul decide dacă da sau nu.
– Ce importanţă are pentru dvs întâlnirea cu publicul?
– Este bine, ca din când în când, artistul să se mai întâlnească şi cu publicul. Asta aşa, ca el să-şi dea seama dacă mai este cu picioarele pe pământ. Pentru că oricum, cu capul în nori este şi va fi mereu. Indiferent ce-ar fi, artistul trebuie să reziste la tot felul de intemperii. Nu ştiu în ce măsură îl influenţează publicul, dar cu siguranţă cred că artisul nu trebuie să se lase manipulat de acesta.
Gabriela Bidu