Corneliu Drăgan-Târgovişte – un „spontan” autotemperat

de Corneliu Ostahie

La puţin timp de la finalizarea cu succes (?!) a evenimentelor din decembrie 1989, evenimente despre care românii credeau atunci că o să le aducă o lume nouă, capitalistă sadea, ţara a început să se umple într-un ritm accelerat de fel de fel de directori. Nu exista chioşc de tablă de 1 x 1 m instalat peste noapte la colţ de stradă care să nu aibă în spatele său o firmă pompoasă de genul „Cutărescu & Cutare”, în cadrul căreia Cutărescu, proprietarul gheretei, era musai director general, iar nevastă-sa, Cutare, care vindea la ghişeu tot felul de nimicuri, se mulţumea cu titlul ceva mai modest de director de marketing. Într-un astfel de context, plin de entuziasm reformator ce ţintea însăşi substanţa nomenclatorului de funcţii şi meserii existent la acea vreme, lui Corneliu Drăgan-Târgovişte, care lucra ca inginer în cadrul unei întreprinderi destul de răsărite din Târgovişte, i s-a propus de către colectivul de oameni ai muncii să le devină director general.  Acesta nu numai că nu a acceptat, spre stupoarea multora, dar a găsit de cuviinţă să-şi dea chiar demisia şi să aleagă un cu totul alt drum în viaţă. Avea 33 de ani şi a simţit nevoia să se întoarcă la prima sa dragoste, pictura, riscând oarecum pe cartea acesteia nu numai viitorul său, dar şi pe cel al familiei.
Când terminase, cu ani în urmă, liceul, îşi cântărise cu mare atenţie şansele de reuşită la Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti. Erau locuri puţine, concurenţa se anunţa a fi imensă, se vorbea de unii candidaţi care ar avea pile şi proptele… Nu a vrut să rişte, mergând pe calea indicată şi de părinţi („Trebuie să ai o meserie !”) şi a încercat la Facultatea de Instalaţii din cadrul Politehnicii din Bucureşti. A reuşit şi a absolvit cursurile acesteia în câţiva ani, ajungând ulterior, după cum am precizat deja, inginer la Târgovişte. Şi-a făcut treaba cu pricepere şi seriozitate, dar nu a uitat nicio clipă de ceea ce dădea cu adevărat sens şi consistenţă existenţei sale : pasiunea pentru artele frumoase. În toţi anii de facultate şi în cei petrecuţi în uzină a desenat cu frenezie, mai cu seamă caricaturi şi comicsuri pe care le-a publicat în ziarele şi revistele vremii ce găzduiau rubrici de profil. Astfel, numele lui nu trecuse cu desăvârşire neobservat, tirajele mari ale publicaţiilor în care semna cu regularitate, precum şi calitatea desenului şi a „poantelor”, ajutându-l să se remarce în rândurile cititorilor şi să fie bine primit de către colegii din breasla caricaturiştilor. În paralel, a frecventat o serie de ateliere ale unor plasticieni cunoscuţi studiind, într-o  manieră liberă, pictura (sub îndrumarea lui Horea Cucerzan) şi desenul (ajutat de sculptorul Iorgos Iliopolos).

Un scurt excurs suprarealist

În anul 1990, când a rupt-o definitiv cu profesia de inginer şi cu universul tehnicizat în care apucase să trăiască vreo câţiva ani buni, Corneliu Drăgan-Târgovişte îşi jurase să-şi dureze o carieră trainică de artist plastic, de pe urma căreia să-şi poată câştiga propria existenţă, să-şi întreţină familia şi, desigur, să dea numelui său o strălucire pe cât se va putea de evidentă. A început cu pictura în ulei. În urma unei călătorii în  Franţa şi a unor împrejurări favorabile apărute acolo, a intrat în relaţie cu un comerciant de artă din Paris. I-a arătat respectivului ce şi cum lucrează, urmarea fiind aceea că între anii 1991-2003 a pictat pentru galeria francezului nenumărate pânze, în special naturi statice, marea lor majoritate fiind inspirate de obiecte din propriul său atelier (instrumente muzicale, ceşti, balanţe, alămuri etc). A fost o perioadă foarte bună, inclusiv din punct de vedere financiar. „Căruţa”  avea să se strice însă în cele din urmă, cei care au băgat beţe în roţile acesteia fiind artiştii chinezi, care au invadat (şi) Parisul, practicând preţuri fără concurenţă.
Încercând să găsească o ieşire din impasul provocat de situaţia astfel creată, artistul s-a orientat spre tematica şi poetica picturii suprarealiste. Nu a fost o alegere dictată exclusiv de nevoia de a înlocui vechile preocupări, subminate de cauze exterioare, întrucât „gramatica” plastică a suprarealismului îl fascinase încă din adolescenţă, întâlnirea cu provocările acesteia fiind însă amânată din raţiuni diverse. Am avut posibilitatea să văd reproduceri ale câtorva lucrări concepute în acest stil şi, personal, cred că pictorul nu a luat cea mai inspirată decizie renunţând definitiv la el. Înţelegerea profundă a faptului că lumea suprareală nu înseamnă nici pe departe haos logic şi vizual, ci, dimpotrivă, presupune o coerenţă de o rigoare împinsă până la limitele absurdului, Corneliu Drăgan Târgovişte convingea cu uşurinţă în ceea ce priveşte prospeţimea şi subtilitatea demersului său din acea perioadă. Acum, fără a încerca în vreun fel să se justifice, el dă „vina” pe spontaneitatea sa înnăscută, pe care nu a reuşit să o strunească suficient, astfel încât aceasta să facă un pas înapoi în faţa meticulozităţii inerente repetatelor operaţiuni de analiză, sinteză şi premeditaţie implicate de elaborarea unei compoziţii suprarealiste. Tot răul spre bine însă, pictorul fiind, într-adevăr, aşa cum avea s-o dovedească întreaga sa evoluţie ulterioară, excepţional înzestrat pentru lucrul „la prima mână”.

Peisajul citadin şi prezenţa umană

Aşa se explică, poate, şi faptul că aproape pe neaşteptate artistul a trecut de la culorile de ulei la cele acrilice, acestea din urmă (uscându-se mult mai repede) părându-i-se  mai potrivite cu maniera lui de a lucra în mare viteză, fără elaborări pretenţioase şi fără posibilitatea prea multor reveniri. Următoarea schimbare de macaz, ca să folosesc o expresie plastică pentru frecventele şi, de regulă, inopinatele sale reformări şi reformulări tehnico-stilistice, stimulată cu rapiditate de experienţa acrilicului, a fost cea făcută spre acuarelă, dar asupra acesteia voi reveni ceva mai încolo.
Pe de altă parte, apropo de evoluţia sa, Corneliu Drăgan-Târgovişte nu a ezitat, după scurta  confruntare cu tentaţia ieşirii din matricea previzibilului, să se apropie tot mai mult de ceea ce aş numi vizibilul palpabil, adică de peisaj, ca mediu intrinsec al fiinţării imediate, pe de o parte, şi ca sursă a percepţiilor rafinate, de ordin secund, mediate de diferitele paliere ale experienţei şi sensibilităţii individuale, pe de altă parte. Să nu ne imaginăm totuşi că pictorul a început să-şi ia zi de zi şevaletul şi trusa cu pensule, cuţite şi culori pentru a descinde de unul singur în mijlocul naturii. Fireşte, s-a mai întâmplat şi acest lucru, dar destul de rar, cum ar fi de exemplu în cazul subiectelor comandate sau impuse de organizatorii unor expoziţii colective tematice la care urma să participe. Însă, peisajul care l-a atras din prima clipă a fost cel citadin, în structura căruia reperele fundamentale sunt străzile mărginite de clădiri, lumina locală şi prezenţa umană. A vizitat, ca etapă a documentării sale, numeroase oraşe din ţară şi din Europa, făcând mii de fotografii şi reţinând în memorie acele aspecte inefabile ale fiecărui loc care scapă obiectivului camerei fotografice. Nu a făcut  aproape niciodată schiţe „pe viu”. Metoda sa mizează pe o altă strategie. Mai întâi, se retrage în atelier, unde studiază pe ecranul unui laptop imaginile înregistrate pe parcursul peregrinărilor sale. După ce face o selecţie severă a acestora, le ia pe rând pe cele rămase şi le ordonează în funcţie de priorităţi, adică de calendarul transpunerii lor pe pânză sau pe hârtie. Abia în această etapă începe să schiţeze, eliminând din fotografie elementele ce sunt de prisos din punct de vedere artistic şi interpretând după o partitură proprie culoarea locală. Aceasta din urmă nu rămâne niciodată la fel cu aceea prezentă în fotografie. Păstrând identitatea generală a fragmentului de realitate încorporat în fiecare lucrare, Corneliu Drăgan-Târgovişte intervine masiv în ceea ce priveşte compoziţia cromatică, pe care o adaptează paletei sale dominate de culori  „de autor”, adică de culori pe care şi le creează singur amestecând în proporţii sensibil egale pigmenţi, gumă arabică, glicerină şi miere (în cazul acuarelei) sau combinând în repetate rânduri acrilicele, în aşa fel încât să rezulte un număr cât mai mare de tonuri (câte zece şi chiar mai multe de fiecare culoare frecvent utilizată). Drept caracteristici specifice ale paletei sale mai trebuie menţionate şi prezenţa rarisimă a verdelui, utilizarea cu maximă parcimonie a albastrului (apelează când şi când doar la ultramarin) şi preferinţa vizibilă pentru vermilion, atunci când vine vorba de oferta de nuanţe de roşu.

Acuarela – operă de sine stătătoare

Promiteam undeva, în rândurile de mai sus, că mă voi referi mai pe larg la acuarelistul Corneliu Drăgan-Târgovişte. Ei bine, acesta este autodidact în materie, iar explicaţia pentru noua sa opţiune e cât se poate de simplă: prin 2009-2010, o dată cu instalarea crizei economice, şi-a pus problema găsirii unei soluţii practice care să-i permită să nu „dea înapoi” preţurile propriilor lucrări, în condiţiile unei contracţii severe a pieţii de artă. Acuarela i s-a părut a fi cel mai fezabil dintre răspunsurile posibile la problema cu care se confrunta, cheltuielile efective necesare pentru „producerea” ei fiind mai mici decât în cazul uleiului sau al acrilicului. Luând însă în calcul rapiditatea cu care artistul şi-a însuşit şi perfecţionat această artă delicată, precum şi performanţele mai mult decât remarcabile atinse într-un interval de timp foarte scurt, cred că, dincolo de plauzibila necesitate de ordin economic la care el face referire, substratul profund al adoptării acuarelei ca principal mod de exprimare plastică în momentul de faţă coincide cu totala descoperire a propriei naturi, după un drum lung şi întortocheat, la capătul căruia se poate descrie cu obiectivitate pe sine însuşi ca fiind, în esenţă, un „spontan” autotemperat, bântuit de himera temeiniciei, a cărui tuşă vibrează în oglinda hârtiei graţie unei dinamici de factură infragestuală, ceea ce contrazice doar aparent exemplara ordine figurativă ce îi stăpâneşte în întregime lucrările.
Îmbinând procedeul acuarelei uscate cu acela al acuarelei umede (printre ustensilele de care se foloseşte, multe confecţionate de el, ca de pildă pensulele ultrafine, şevaletul improvizat dintr-un trepied pentru aparate de fotografiat şi o planşetă de lemn, paleta alcătuită din mai multe funduri de cutii de bere etc., se numără şi uscătorul de păr, cu ajutorul căruia controlează gradul de umiditate al hârtiei în anumite porţiuni ale acesteia şi în anumite momente ale lucrului propriu-zis), căutând în permanenţă să obţină prin experimente proprii tonuri cromatice nemaiîntâlnite sau rar întâlnite, însufleţind imaginea citadină prin implementarea frecventă şi extrem de sugestivă a prezenţei umane, dar excelând şi în privinţa naturii statice şi a portretului, Corneliu Drăgan-Târgovişte ambiţionează să  (re)impună acuarela ca operă de sine stătătoare. În acest demers, el pleacă de la observaţia potrivit căreia foarte mulţi artişti contemporani, fie ei pictori sau sculptori, apelează la acuarelă doar în stadii intermediare ale realizării unei lucrări finale, care urmează a fi ori o pictură pe pânză, ori o sculptură în lemn, piatră, metal etc. Din această cauză, acuarela este tratată, în mod nedrept, ca fiind o creaţie-instrument, cam de mâna a doua, care prea rar ajunge să fie înrămată şi expusă pe simeze. Aşa se prezintă situaţia la noi, pentru că în alte locuri pictura în culori de apă se bucură de un prestigiu şi de un interes în rândul iubitorilor de artă cu totul remarcabile. Spre astfel de zone şi-a îndreptat mai nou atenţia şi Corneliu Drăgan-Târgovişte. Şi nu fără folos, ci, dimpotrivă, obţinând recunoaşteri aş spune nesperate, directe şi indirecte, din partea celor mai rafinaţi cunoscători în materie.
Printre acestea aş aminti recenta primire în rândurile Societăţii de Acuarelă din Birmingham, un fel de club exclusivist care numără în total 81 de membri, dintre care doar 12 sunt din afara Marii Britanii, acceptarea ca expozant la Bienala Internaţională de Acuarelă Shanghai Zhujiajiao din 2012 (3 000 de aspiranţi, numai 90 de admişi, proveniţi din 60 de ţări) şi nu în ultimul rând faptul că anul trecut, în contextul accentuării crizei economice care a afectat inevitabil şi mai sever piaţa de artă, artistul a vândut prin intermediul galeriilor specializate din Bucureşti, dar şi prin internet, mai multe lucrări decât în perioada imediat anterioară. În legătură cu acest ultim aspect, sunt de remarcat profesiile şi ocupaţiile celor care alcătuiesc grupul constant al cumpărătorilor săi, ei fiind în marea lor majoritate arhitecţi, medici, oameni de afaceri din domeniul mobilei şi amenajărilor interioare, hotelieri.
Orientat fără rezervă către public, despre al cărui cuvânt crede că este mai important decât cel al criticilor de specialitate, preocupat continuu de găsirea sau de inventarea unor teme şi subiecte vandabile, la fel de hotărât acum ca şi la începutul carierei să facă în aşa fel încât să trăiască, dacă se poate şi bine, de pe urma a ceea ce produce ca plastician, Corneliu Drăgan-Târgovişte ar putea fi cosiderat, de unii cel puţin, ca fiind un artist „comercial”, acest din urmă adjectiv având încă unele conotaţii peiorative, dacă nu cumva la mijloc o fi vorba şi de puţină invidie.
Nu zic că nu poate fi şi acesta un unghi de abordare a cazului său, caz care, aşa cum îl recomandă biografia şi performanţele, nu este deloc prea des întâlnit pentru a permite o înseriere.  Aşadar, îl putem numi pe Corneliu Drăgan-Târgovişte pictor „comercial”, dar cu precizarea că trebuie să vorbim imediat despre faptul că este unul născut şi nu făcut, lucru probat cu asupră de măsură chiar de opera sa, aceasta remarcându-se, la rândul ei, printr-o omogenitate tematico-stilistică  fără fisură şi printr-o la fel de pregnantă şi impecabilă acurateţe a execuţiei tehnice. (August 2013)