de Corneliu Ostahie

Mărturisesc faptul că mi-a trebuit destul de mult timp pentru a mă apropia de sculptura Elenei Surdu Stănescu. I-am văzut de-a lungul anilor zeci de lucrări în expoziţii personale sau de grup şi de fiecare dată mi-am propus să aprofundez universul conceptual şi, deopotrivă, senzorial-afectiv  pe care acestea mi-l sugerau, trecând dincolo de impresiile de moment, plăcute şi incitante fără doar şi poate, dar supuse unui gen de fragilitate care le determina, de regulă, o iminentă evanescenţă. La un moment dat, acum vreo  zece ani m-am încumetat chiar să scriu un text despre arta sculptoriţei, text în care notam, printre altele, că aceasta „poartă în reprezentările ei concrete şi o componentă lirică semnificativă” echivalentă cu „o aşezare temeinică şi voluntară a discursului plastic în matca simbolisticii poetice.” Observam mai departe că lucrul respectiv se întâmplă „nu pentru că de la iubire până la poezie nu este decât un pas – cum se spune –, ci pentru că, în cazul ei, iubirea devine instrument de cunoaştere, o instanţă cognitivă care nu operează cu funcţii şi sentinţe logice, ci cu imagini primordiale şi cu metafore-arhetip, toate acestea supravegheate în manifestarea lor dinamică de un acut simţ al ordinii şi echilibrului.” Fusesem pe aproape de ceea ce reprezenta cu adevărat, la acea vreme, substanţa primordială a sculpturii Elenei Surdu Stănescu, însă nu mersesem mai departe, înlăturând vraja poetică instalată în jurul lucrărilor sale care mă împiedica, nu ştiu exact cum anume, să fac pasul de la contemplarea pasivă la analiza propriu-zisă.
Recent, m-am decis să rezolv şi această aşa-zisă problemă, în fond o simplă tergiversare neintenţionată, şi m-am aplecat cu toată atenţia asupra creaţiei artistei, pornind de la câteva cuvinte pe care chiar ea le-a caligrafiat cu fineţe pe pagina de gardă a albumului său intitulat „La ceas aniversar”, apărut în anul 2002 : „Întotdeauna m-au fascinat chipurile – trăsăturile, expresiile, candoarea, seninătatea, trăirile (…) Am întâlnit chipuri pe care le-am iubit şi care au adus lumini în sufletul meu, după cum şi ‹‹Cuplurile›› (aşa  se intitulează un amplu ciclu de lucrări al sculptoriţei – n.a.) au apărut  izvorâte din marea mea iubire pentru viaţă…”
O simplă privire retrospectivă asupra operei Elenei Surdu Stănescu ne dezvăluie, într-adevăr, existenţa unei „permanenţe” tematice, după cum singură se exprimă, care îi traversează întregul demers artistic, de la debut până în momentul de faţă: portretul. Fie că reprezintă chipuri ale unor persoane cunoscute de toată lumea (Ludwig van Beethoven, Publius Ovidius Nasso), de publicul autohton (Leopoldina Bălănuţă, Ion Marinescu, Gheorghe Ionescu Gion etc.) ori ale unora ştiute doar de ea (Ţucu, Felicia, Veronica, Bobby D. etc.), lucrările în cauză, sculptate în varii materiale, relevă nu numai interesul total pe care îl manifestă faţă de figura umană, ci şi dorinţa de a impune acest subiect, de regulă dificil şi delicat în acelaşi timp, drept motiv călăuzitor al viziunii sale plastice de ansamblu, ca urmare a convingerii că alcătuirea anatomică a chipului omenesc şi expresia facială  nu sunt altceva decât o concretizare a acelei matrici subtile consubstanţiale cu sufletul ce se ascunde în spatele lor şi care constituie supremul secret pe care orice artist şi-ar dori să-l descifreze în întregime.
Poate de aceea portretele Elenei Surdu Stănescu transmit, dincolo de identitatea concretă a persoanei reprezentate, o stare de cordialitate atotcuprinzătoare, un indefinibil sentiment de participare la împărtăşirea unei taine abia eliberate din piatră, din lemn sau din bronz prin mijlocirea căruia privitorul este ademenit în realitatea nonobiectuală a sculpturii.
Că aşa stau lucrurile şi nu în alt fel, o dovedesc şi portretele alegorice create de sculptoriţă, lucrări-metaforă în cazul cărora, în continuarea sau în completarea procesului de relaţionare a figurii umane cu spaţiul din jur şi cu ceea ce reprezintă conţinutul fizic şi evenimenţial al acestuia, sunt personificate fenomene ale naturii sau corpuri cereşti, cum ar fi vântul, valurile, respectiv Luna. Ceea ce vrea să spună în ultimă instanţă Elena Surdu Stănescu, atât prin portretele să le zicem obişnuite, cât şi prin cele compoziţionale, nu este nimic altceva decât faptul că arta sa îşi trage întreaga  vitalitate din înţelegerea rostului fiinţei umane ca scop al evoluţiei universului şi, prin urmare,  din efortul continuu de a-i descoperi urmele şi de a-i glorifica existenţa în fiecare segment şi în fiecare manifestare a acestuia. Este o viziune tangentă cu panteismul, dar fără conotaţiile doctrinare ale acestuia, graţie căreia artista reuşeşte să ilustreze convingător, de-a lungul mai multor cicluri de lucrări, un concept pe cât de dificil de tradus în imagini, pe atât de elocvent şi de tonic – plenitudinea.

Principiul care „mişcă sori şi stele”

Începând cu anul 2000,  creaţia sculpturală a Elenei Surdu Stănescu intră într-o etapă de cristalizări succesive, de sinteze ideatice şi de limbaj care s-au concretizat în mai multe cicluri de lucrări. Sunt cicluri care, în pofida diferenţelor ce le asigură identitatea tematică, decurg parcă unul din altul, ca părţi organic articulate ale aceluiaşi demers. În plus, niciunul dintre ele nu este considerat de către autoarea lor definitivat sau închis din cine ştie ce motive de ordin estetic ori de altă natură, în contul fiecăruia dintre ele adăugându-se periodic noi sculpturi. Dacă ar fi să procedăm la o  scurtă descriere a lor, precum şi la o încercare de situare în timp a momentelor iniţierii unuia sau altuia, atunci ar trebui să-l avem mai întâi în vedere pe cel intitulat „Zburătăciţi”, a cărui primă lucrare datează din a doua parte a anului 2000. Evident, titlul nu trebuie luat ad litteram,  statuetele care sunt aşezate sub „pălăria” lui fiind creaţii ce sugerează ideea desprinderii de teluric, a zborului maiestuos şi liber, dar şi a ipostazierii himerelor de care suntem uneori bântuiţi, ori – după cum le defineşte autoarea lor – „…iubiri şi vise care au zburat în Univers în stare de visare şi de poezie.”
Cam tot prin anul 2000, Elena Surdu Stănescu a început lucrul şi la ciclul sugestiv intitulat „Cupluri”, a cărui axiomă conceptual-simbolică este rezumată astfel: „…iubirea statornică în care bărbatul, stâlpul casei, este ancoră, stabilitate, afecţiune, încredere şi uitare.”   În consecinţă, fie că au aspect de torsuri „retezate” la unul sau la ambele capete, fie că se prezintă sub formă de reliefuri plate, aceste sculpturi dăltuite în piatră, turnate în bronz sau realizate din combinaţii de lemn şi metal ori de lemn şi ipsos sunt expresii metaforice ale sentimentului-cheie ce guvernează dintotdeauna relaţia dintre bărbat şi femeie, adică ale iubirii, în care artista vede nu numai principiul creator al existenţei, ci şi unica posibilitate de accedere a fiinţei umane la fericire, indiferent dacă aceasta se poate produce prin extazul trăirilor depline ori printr-un act de purificare a memoriei. Ieşirea cuplului din potenţiala capcană a magnetismului autarhic, posibil anihilant, echivalent cu totala contopire senzorială, afectivă şi ideatică a  celor două universuri înlănţuite stă, la rândul ei sub semnul iubirii care devine, de această dată în ciclul intitulat „Ferestre”, „calmă şi blândă în comunicare cu lumea, în armonie şi împăcare.” Expresie plastică a delimitării, a deschiderii şi transparenţei, fereastra asigură aşadar interacţiunea dintre cuplu şi lume, idee care a condus-o pe sculptoriţă, începând cu 2002, spre următoarea serie de lucrări, anume cea intitulată „Cupola lumii”.
Semisferele convexe sau concave din lemn, sticlă sau pietre preţioase pe care, respectiv în care sunt aşezate cuplurile de îndrăgostiţi reprezintă în acest nou ciclu, cu justificate pretenţii de sinteză a viziunii estetice a artistei, Universul care „a existat, există şi va exista numai prin iubire.” Aceeaşi concepţie integratoare, potrivit căreia omul este o creaţie a Universului, după cum Universul nu este altceva decât o infinită revărsare de energie şi frumuseţe descătuşată de un sentiment profund omenesc – iubirea – este ilustrată şi în „Gândul-clipă”, ciclu care are de asemenea un pronunţat caracter metaforic, transpus în marmură, piatră, alabastru şi alte materiale utilizate de artistă sub formă de „…păsări, lumini, petale, picături care erodează stânci, momente de viaţă”.
În sfârşit, cel mai recent titlu care s-a adăugat în „sumarul” generos al operei Elenei Surdu Stănescu este „Universul iubirii”. Început în 2007, noul ciclu de lucrări, care poate fi considerat un corolar derivat din  cel ce se numea „Cupola lumii”, nu are încă un motto, aşa cum au toate cele de dinaintea sa. În ce mă priveşte, dacă aş fi pus în situaţia de a-i sugera sculptoriţei unul, nu aş ezita să mă opresc asupra unui celebru vers al lui Dante Alighieri, ultimul din „Divina Comedie” : „iubirea care mişcă sori şi stele”.

Un spirit solar

Având în spatele său o carieră ce numără deja 40 de ani (debutul expoziţional s-a produs în 1973 la Teatrul Mic din Bucureşti), Elena Surdu Stănescu a fost şi continuă să fie prezentă în galerii de artă din ţară şi străinătate cu o frecvenţă de invidiat, dovedindu-se a fi, pe de o parte, cât se poate de productivă în ceea ce priveşte munca de atelier şi ritmul finalizării proiectelor proprii, iar pe de altă parte probând un interes cu totul remarcabil pentru călătorii mai mult sau mai puţin exotice şi pentru dialogul intercultural întreţinut cu mijloacele specifice artei sale.  A călătorit şi a expus în Italia (Veneţia), Franţa (Paris, Cannes), Ungaria (Budapesta), Coreea de Sud (Seul), SUA (New York), Emiratele Arabe Unite (Abu-Dhabi), Yemen (Sana), Egipt (Cairo),  Spania (Madrid, Castellon), Portugalia (Lisabona), India (New Delhy), Indonezia (Jakarta). În ţară a figurat cu lucrările sale în majoritatea galeriilor de artă bucureştene, precum şi în cele din Sibiu, Constanţa, Dej, Craiova, Sinaia, Piteşti.
Această diversitate impresionantă de locuri străbătute, de oameni cunoscuţi şi de etalări ale creaţiilor proprii în faţa iubitorilor de artă din cele patru zări ale lumii nu e doar rodul unui şir de împrejurări favorabile şi de întâmplări fericite. Ea decurge direct şi din modul de a fi şi de a se manifesta al artistei care este, înainte de toate, un spirit deschis, explorator şi decis să-şi satisfacă în orice moment insaţiabila curiozitate înnăscută. Lucru care se poate vedea foarte limpede şi din alte opţiuni ale ei, fie de natură profesională, fie referitoare la traiul de fiecare zi. Din prima categorie de astfel de alegeri, singura asupra căreia m-aş opri aici având în vedere relevanţa sa pentru subiectul tratat, aş  evidenţia dezinvoltura cu care abordează orice tip de material ce se pretează la lucrul cu uneltele sculptorilor: marmură de Ruşchiţa, pietre semipreţioase (aragonit, onix, steatit, alabastru), piatră calcaroasă de Dobrogea, piatră de Sana, lemn (salcie, cireş, măr, nuc, tei, stejar), sticlă, lemn pietrificat din Bali, Indonezia, care este mai dur decât granitul, bronz şi alte metale. Iese, de asemenea, în evidenţă modul degajat, absolut firesc în care se slujeşte de diverse scule şi instrumente, de la dălţi, ciocane, polizoare la bormaşini de mici şi mari dimensiuni şi puteri, fierăstraie etc. Deşi nu are un fizic fragil, este cumva neobişnuit să vezi la lucru în atelier o doamnă precum Elena Surdu Stănescu, ale cărei abilităţi de a mânui dispozitive de genul celor enumerate mai sus pot pune în umbră până şi priceperea unor meşteri care n-au făcut altceva toată viaţa decât să cioplească pietre să taie lemne ori să îndoaie fiare ! Asta cu atât mai mult cu cât rezultatele finale ale muncii sale sunt întotdeauna delicate, pline de rafinament şi înconjurate de o inerentă atmosferă poetică.
Încercând să găsesc un final potrivit pentru acest portret pe care i l-am schiţat artistei, mi-am reamintit de articolul despre care am adus vorba la începutul rândurilor de faţă. L-am revăzut şi, în pofida notei sale generale, care era una de binevoitoare tatonare în eventualitatea unui posibil comentariu analitic, m-am bucurat să constat că aprecierile mele din ultimele rânduri se potrivesc şi acum, semn că modul în care a evoluat creaţia sculptoriţei s-a situat, cel puţin din perspectiva din care eu am perceput-o, sub semnul unor temeinice constante tematico-stilistice generate de o remarcabilă, la rândul ei, coerenţă a discursului plastic. Drept urmare, mă voi limita la a cita (şi reitera !) concluzia pe care o trăgeam în urmă cu zece ani : „Dominată de un spirit solar, de o înţelegere directă a sensurilor tangibile ale lumii din jur, opera acestei artiste ‹‹norocoase şi fericite››, cum ea însăşi crede că este, reprezintă un câştig pentru sculptura românească de azi, în contextul căreia se regăseşte într-un mod cu totul şi cu totul legitim.”