Sculptorul în atelier

de Ana Amelia Dincă, critic de artă

Vasile Ivan este singular în spaţiul artistic călărăşean prin seninătatea şi concentrarea de care dau dovadă portretele de copii având privirea interogaţiei în faţa orizontului spre care privesc inocent. Important este subtextul acestor compoziţii şi lumea ascunsă în interiorul  figurilor îngereşti, modelate cu grija celui care se teme de fragilitatea creaţiei biologice. Valenţele estetice ale chipurilor de copii merg în zona estetică a lui Auguste Rodin şi Constantin Brâncuşi, maeştri care i-au clarificat lui Vasile Ivan mijlocul prin care artistul îşi poate atinge scopul în figurarea fiinţei. Tipologia specifică, surprinderea în beatitudine a trăirilor, meditaţia şi tristeţea profundă, inocenţa şi frumuseţea, sunt elementele urmărite în studiile de portret evocatoare ale unui demers pur plastic ori de o atentă aplecare asupra trăirilor modelului. Deosebit de expresive, lucrările denotă preocuparea sculptorului pentru relevarea unei plasticităţi care să conţină rotunjimi, dar şi unghiuri rezultate din întretăierea liniilor făcând astfel încât abordările în ronde-bosse să aibă ingredientele unor structuri bine gândite. Corelând universurile spirituale ale omului şi căutând în trăirile lui cele mai ascunse sentimente în raport cu existenţa, Vasile Ivan devine astfel un cercetător al propriului spirit.
Originar din comuna Radu Negru, judeţul Călăraşi, absolvent al Institutul de Arte Plastice „Nicolae Grigorescu” din Bucureşti (1974-1977), sculptorul a trăit între anii 1947-2004. Dacă urmăreşti derularea numeroaselor sale expoziţii personale şi de grup, precum şi a simpozioanelor naţionale şi internaţionale de sculptură la care a participat, îţi dai seama că nu l-au atras extravaganţele expresiei plastice, ci a fost apropiat de forma echilibrată care să exprime clar o idee. Creaţia sa se află în întregime sub semnul devenirii şi de-a lungul timpului sculptorul va trece aproape imperceptibil de la un limbaj ancorat în realitate la unul nonimitativ, dar în limitele figurativului. Una din temele sale majore este portretul de copil. În anul 1980, în vremea când mai locuia încă pe strada Răsăritului din Călăraşi, sculptorul şi-a deschis o expoziţie personală la Galeria „Orizont” din capitală  oferind spre vizionare publicului 13 lucrări în lemn reprezentând chipuri specifice vârstei umane incipiente. Radu Procopovici, cel care prefaţase catalogul expoziţiei, considera că aceste forme sunt o evocare a unei etape ideale a purităţii, continuatoare a unui paradox ce se pierde prin evoluţie . Artistul pornea de la forma umană ca germene al unui ansamblu structural dezvoltat mai târziu în vidul dintre zidurile cetăţii. Capetele de copii înseamnă un ciclu important de volume idealizate în bronz şi lemn, create în perioada anilor 1978-1979. Aceste etape ale dezvoltării organice încep cu „Somnul” intrauterin al unei fiinţe fără glorie existenţială şi se continuă cu „Ion” cel care încearcă să dezlege tainele cărţilor, artistul elaborându-şi cercetarea în zona copilăriei omului până la adolescentul căutător al propriei identităţi.

    Cetate

În tabăra de la Hobiţa din 1981, Vasile Ivan a creat monumentul „Devenire”, piatra din a cărei materialitate se ivea acelaşi subiect al primei vârste umane. Revenirea asupra temei este recurentă, în anul 1987 creând un bronz de mici dimensiuni într-o concepţie similară lucrării de la Hobiţa.
Începând cu anii 90, discursul său se axează pe ideea de cetate, prezentă în numeroase schiţe, dar cu origini în monumentul „Permanenţa cetăţii”, creat la Piatra Neamţ în 1979, într-o viziune care amintea stilistic concepţia soclurilor lui Constantin Brâncuşi.
„Loc+Vatră”, „Turn de cetate” se constituie într-o linie plastică revelatoare, cu noi opţiuni formale. Sunt lucrări inspirate din împletiturile de nuiele ale unor structuri arhaice aflate în devenire plastică aproape continuă prin interpretarea dată de Vasile Ivan, pentru ca la un moment dat cetatea să se creştineze în viziunea artistului, iar terminaţiile superioare ale zidurilor să devină purtătoare ale semnului crucii. Sculptorul proiectase „Loc+Vatră” pentru Simpozionul de sculptură „Ion Vlad” de la Călăraşi, Ediţia I, 1998, iar amplasarea monumentului o dorea între apele Jirlăului şi Borcei, soarele trebuind să cadă exact în locul vid dintre volumele lucrării, amintind astfel proiectul pentru Templul maharajahului din Indor al lui Constantin Brâncuşi. Dar artistul a renunţat la finalizarea acestei idei, care a fost înlocuită de o „Corabie veche”, simbol al apelor şi sufletelor verticalizate după trecerea într-un alt patrimoniu spiritual. Ca tip de structură vizuală şi aceasta îşi avea începuturile într-o compoziţia mai veche „Multiplicare” din 1984.
În intervalul 1983-1998, Vasile Ivan fusese în egală măsură şi artist de tabără, nu  numai de atelier. În acest context a realizat o istorisire a vieţii haiducului: „Piciorul haiducului” (Măgura, 1984), „Odihna haiducului” (Scânteia, 1986), „Palma haiducului” (Oarba de Mureş, 1987), „Din pădurea haiducului” (Babadag, 1985), „Ferestrele haiducului” (Ineu, 1988). Sunt lucrări de dimensiuni mari, de evocare şi stăpânire a teritoriului de către un personaj legendar al culturii româneşti.

   Căutare

1   Procopovici, Radu, prefaţa la catalogul „Vasile Ivan- Sculptură” pentru expoziţia personală din martie 1980 de la Galeria „Orizont” din Bucureşti