text/foto: Mihai Constantin

Sunt încă nelămurit de ce sculptura se vinde atât de puțin și de ieftin pe piața de artă românească. De fapt mimez nedumerirea pentru că știu și câteva explicații. Cea de bază este aceea că românii habar nu au cât de greu – și în sens de concepție și în sens de muncă propriu zisă – se realizează o sculptură. Ca să nu mai vorbim de o sculptură bună! Competențele superioare pe care le solicită sculptura sunt și unul dintre motivele pentru care cioplitul atrage din ce in ce mai puțini amatori prin universitățile de profil. Iar partea solicitantă fizic și laborioasă le indepartează natural pe femei de acest domeniu. Iar fetele însumează cam 90 la sută din cursanții de la arte plastice de azi. Așa că, să nu ne mirăm dacă forma tridimensională de expresie plastică este dominată până la o limită a ridicolului de instalație, ”performance” și conceptualism. Cioplitul, modelajul sau turnarea nu sunt pentru oricine.

În plus, fibra noastră ortodoxă, dogma care interzice “chipul cioplit”, ne-a dat o istorie religioasă fără statui. Spre deosebire de catolicism și protestantism care abundă de sculptură. Așa că nu a putut exista la originea artei moderne românești o prelungire din biserică în lumea seculară, precum Tattarăscu a făcut cu pictura. Fresca a putut “coborâ” pe pânză dar sculptura a venit cu totul din import prin Storck și alții ca el. Comanda publică a plasat evident sculptura în registrul monumentalo-propagandistic iar comanda privată a dus bustul și îngerii cu mâini împreunate direct în cimitire. O vizită la Bellu e o călătorie prin istoria sculpturii de la noi. Să nu uitam că și “Ruga” lui Brâncuși a stat îngenuncheată lângă un mormânt din Buzău, parcă.

Burghezia franțuzită din Romania a prins până la urmă gustul sculpturii mici și decorative dar comunismul a retezat aceste obiceiuri “decadente” până ca ele să prindă prea bine rădăcină. Așa că, iată-ne din nou aproape de punctul zero în care trebuie să (re)învățăm să con-locuim cu ronde-bosse-ul.

Îmi vine în minte acum o doamnă care are casa plină de tablouri – de calități variabile – dar grădina ei e încununată de o odioasă cascadă turnată în ciment. Nu e că doamna nu ar avea gust sau posibilități financiare. Ci pur și simplu cultura ei nu a ajuns la capitolul Sculptură și nici anturajul dumisale nu s-a amorsat suficient pentru a putea traduce o statuie într-o formă de afirmare a statusului social. Nu e vina ei, la acest nivel suntem deocamdata. Piața de artă abia ce a pus preț pe treptele valorice Grigorescu, Tonitza și Luchian. Artachino, Cheller sau Bălțatu sunt deja pentru cunoscatori. Și pun rămășag că majoritatea achizițiilor de tablouri se fac încă pe bază de nume al autorului și nu pe compoziție sau structură cromatică a lucrarii.

Am divagat prea mult însă. Ceea ce voiam să împărtășesc în acest articol sunt câteva etape care conduc către o sculptură de bronz. Folosesc pentru asta o superbă lucrare a sculptorului Dinu Rădulescu, cel care printr-o onorantă prietenie mă ajută să devin un consumator avizat al acestei arte.

Ceea ce nu vă pot arăta este procesul de gândire și concepție, eventualele schițe pe hârtie ale viitoarei lucrări. Sar direct la lucrarea de gips care este considerată originalul! Ceea ce un neavizat ar putea să desconsidere – relativul fragil model de gips – este lucrarea originală si originară a sculpturii menite să fie turnată în bronz.

Urmează iarăși etape pe care nu le pot ilustra: cele în urma cărora rezultă “știclul”, matrița în care se va turna bronzul. Există oameni care se specializează în aceste operațiuni, cu sau fără studii aprofundate de artă. Ei sunt așa numiții fondeurs. Uitați-vă cu prima ocazie pe soclul unei statui de bronz. Cel care a turnat lucrarea se poate să se fi semnat și el acolo, pe drept cuvant.

Bun. Rezultă, în urma turnării, o sculptură aproape gata. Dar nuanța este extrem de importantă. Șlefuirea și tușele personale ale sculptorului fac din produsul turnării o lucrare de artă autentică. Îl invoc din nou pe Brâncuși care era faimos prin tehnicile sale de șlefuire și finisare a unei lucrări – nu neaparat de bronz. Este esențial ca autorul însuși să fie cel/cea care dă aceste tușe finale. Și astfel, după ce sculptorul aduce lucrarea la stadiul în care își recunoaște cu mulțumire paternitatea, avem de-a face cu una dintre copiile unei sculpturi in bronz. Teoretic se pot turna numeroase astfel de copii dar, precum în orice altă formă de multiplicare – gravura, de exemplu – valoarea unei copii scade sau rămâne ridicată în funcție de tiraj. Dacă nu mă înșel, în Franța sunt permise douasprezece “copii originale” dacă mi se acceptă licența. De preferat turnate sub supravegherea sculptorului și finisate de el personal.

Dinu Rădulescu își admiră acum lucrarea la capatul unui proces laborios, meticulos, costisitor și cronofag. Când rezultatul este și un compliment adus proporției, compoziției și armoniei, am putea să fim mai aproape de a înțelege de ce sculptura merită și ar trebui apreciată la superlativ.