de Ana Amela Dincă, critic de artă

1.Caracterul pictural al desenelor. O parte dintre desenele artistului au un pronunţat caracter pictural datorită valorii plastice conferite raportului dintre închis şi deschis, dintre plin şi gol, dintre albul hârtiei şi linia neagră a tuşului care la rândul ei cunoaşte diferite grade de diluţie rezultate din acţiunea artistului cu peniţa, cărbunele şi băţul de lemn, creând astfel o fermecătoare plasticitate a urmei lăsată de acestea. Prin folosirea pensulei însă efectele sunt conduse până în nucleul estetic al  picturalităţii pentru că acest instrument îi permite artistului atât realizarea traseelor lineare, dar mai ales, dezvoltarea unor pete ample de tuş diluat în diferite intensităţi, de la laviul transparent la negrul intens, aceste treceri gradate formând o paletă de griuri rafinate care dau expresivitate compoziţiilor gândite de Traian Brădean în aceeaşi concisă  expresie plastică specifică viziunii sale. De aici a decurs şi particularitate stilului bazat pe măiestria artistică pusă în joc prin stăpânirea şi sistematizarea proprie a mijloacelor de expresie. Efectele obţinute cu instrumentele tradiţionale de desenat, cu materiale diferite şi pe  suportul hârtiei, nu au determinat decât o amplificare a expresivităţii rezultată din folosirea concomitentă a principiilor constructive legate de armonie, simetrie, echilibru, ritm, proporţie. Elementele de limbaj plastic sunt puse în valoare prin suprapuneri, juxtapuneri şi alăturări de linii şi laviuri, prin tuşe şi haşuri, prin direcţionarea cu ştiinţă a modeleului şi a modulării efectelor lineare în schiţe şi studii de portret, nud, peisaj, dar şi în gravuri. Balansarea tonală a griurilor conferă o tensiune similară celei obţinute din construcţia lineară, alături de accente şi treceri rafinate de la o intensitate a nuanţei la alta, dar şi contraste mai puternice în sugestia plasticităţii unui drapaj, a arhitecturii corporale şi faciale, a unităţii şi armoniei ansamblului compoziţional.   
2.Modelul de atelier. În calitatea sa de profesor la Institutul de Arte Plastice Nicolae Grigorescu, Traian Brădean desena alături de studenţi nuduri în atitudinea statică impusă de modelul aşezat pe postamentul atelierului de la facultate, cărora le-a imprimat expresia armoniei rezultată din proporţiilor segmentelor corpului uman, unificate de traseele şi flexiunea curbelor. Idealul de frumuseţe este în acordul unei înţelegeri depline a formei de ansamblu, lăsând în spatele memoriei canonul şi ştiinţa anatomiei artistice şi trecând dincolo de acestea prin echilibrarea  aspectelor naturale ale fizicului filtrate de structurile gândirii sale, care a născut forme originale de idealizare a trupului feminin. Traian Brădean se înscrie în linia tipurilor europene de înţelegere artistică a corpului uman aflându-se în descendenţa lui Leonardo, Michelangelo, Rembrandt, care i-au fost maeştri indirecţi, cu menţiunea că simplificarea tipului de construcţie este personală şi abordarea una strict spirituală, legată de cultura sa umanistă. Desenând nudurile din perspectiva fanteziei supusă raţionalului, artistul evidenţiază şi senzualitatea formelor pline, voluptoase, care definesc entitatea fizică feminină şi frumuseţea ei ca semn al creaţiei divine. Nudurile de o elegantă alungire sau de o pronunţată soliditate volumetrică pun în lumină preţiozitatea expresiei plastice născută din linia viguroasă a tuşului devenită pe alocuri delicată sau aproape volatilă.
3.Perspectiva critică. Stilul desenatorului Brădean era deja conturat în momentul apariţiei sale pe simeze în 1957. Viziunea personală de a recepta lumea se desfăşura în paralel cu studierea operelor maeştrilor picturii româneşti şi universale care au fost şi mari desenatori, motiv pentru care vom observa printre desenele sale şi trimiteri spre linia extrem de fină a peisajelor lui Leonardo da Vinci ori spre ductul linear puternic al nudurilor lui Theodor Pallady, dar şi către  demersul analitic al graficii lui Albrecht Dűrer. Numai că această problemă legată de posibilităţile plastice ale liniei a fost aşezată de artist în contextul propriei percepţii care privea estetica formei şi tematica specifică.  Numit de C.R.Constantinescu “un artist atras de idealul simplităţii” , Brădean evoca această epurare a imaginii după exemplul naturii ale cărei date le conceptualiza evitând analiticul şi îndreptându-se către structuri sintetice, ceea ce va avea consecinţe directe în apariţia viziunii sale inconfundabile care constă în spontaneitate, desen corect, surprinderea trăsăturilor subiectului, alternanţă între laviuri, linii drepte, modulate, tranşante şi mai târziu aparent dezordonate care ţin sub control proporţia, construcţia demersului academic, naturaleţea modelului, de multe ori şi picturalitatea.
Despre un „stil Brădean” au vorbit şi Virgil Mocanu  şi Amelia Pavel , dar disponibilitatea artistului către un teritoriu care îi conferea indiciile cele mai solide în domeniul unui mod personal de a descoperi secretele desenului, nu constituia singura sa pledoarie pentru demersul creator. Corneliu Antim l-a definit ca pe un „continuator al fertilei tradiţii postpalladiste” ,
gândindu-se la construcţia nudului şi la forţa expresivă a liniei antecesorului său care dăduse tonul unei noi perspective de investigare plastică a corpului uman.
Acelaşi critic făcuse o paralelă şi cu arta lui Henri Catargi în ceea ce priveşte noţiunile de „viziune şi rigoare în desen”  lucru explicabil în măsura în care Brădean învăţase de la înaintaşii săi cât de importantă era respectarea  structurii interne a lucrării. Corsetul hârtiei închide în sine chipul şi figura întreagă, un peisaj sau un animal domestic şi este traversat de tipul unei traiectorii lineare ce evocă grafica rembrandtiană ,în opinia din 1958 a lui Eugen Schileru, cel care apreciase fineţea execuţiei potretelor în peniţă, „de un desen precis, rezumativ şi bogat în sugestii”.  Dar cu toate analogiile menţionate, stilul artistului se individualiza  pe de o parte, din perspectiva tradiţiei, pe de alta, din dorinţa de autodepăşire, fapt vizibil într-o evoluţie spectaculoasă în ceea ce priveşte perfecţionarea formei şi a liniei deprinse la început sub îndrumarea lui Iulius Podlipny, profesorul său de la Timişoara, apoi sub atenta observare a lui Alexandru Ciucurencu, maestrul care i-a consolidat orientarea plastică şi nu în ultimul rând, sub privirea lui Gheorghe Ghiţescu, pedagogul şi prietenul care i-a dat încredere în sine. Dar Traian Brădean i-a cunoscut în muzee şi din cărţi pe Leonardo da Vinci, Albrecht Dűrer, Vincent Van Gogh, Francesco de Goya, Piet Mondrian, Ştefan Luchian, Theodor Pallady, Nicolae Grigorescu, raportarea artistului l-a experienţa înaintaşilor începând cu Bizonii de la Altamira, admiraţi pentru plasticitatea şi sinteza desăvârşită. La acest lucru se referea şi Dan Cristian Popescu atunci când vorbea despre „neîncetata şlefuire a  măiestriei”  de care dădea dovadă colegul şi prietenul său de la Institut, un “virtuoz desenator”  pentru care linia devine construcţie picturală , situându-l pe acest artist remarcat încă de la debut pentru calităţile sale, în descendenţa lui Camil Ressu, Nicolae Tonitza, Iosif Iser, Theodor Pallady, Alexandru Ciucurencu, Alexandru Steriadi, Corneliu Baba , nume de referinţă nu numai în pictură, ci şi pentru şcoala românească de desen.     
Catalogat de reputatul Ion Frunzetti ca unul dintre acei artişti „nebuni de desen” , Brădean şi-a asumat nu numai tehnic drumul de mare desenator, ci a insistat pe dimensiunea umanistă care stă la baza conceptuală a desenelor sale. Sensibilitatea şi afecţiunea faţă de satul natal, dorinţa de a-şi reaminti chipuri, locuri, plăcerea de a evoca instantanee ale viselor ori nostalgii recente care avansează în opera sa în căutarea unei lumi pure şi  utopice, însemna o vocaţie şi totodată o exersare permanentă a desenului, „arma sa secretă”, care determină acea vitală „ordine interioară imaginii”  în comentariile lui Cornel Bozbici, admirator şi al schiţele pe pânză care premerg aşternerea culorii şi care sunt „linii puse în mişcare… dictate de o gândire raţionalizatoare… în care măsura e calea prin care se ajunge la armonie”.
Deşi astăzi Traian Brădean este un remarcabil colorist, există în textele critice o anumită exaltare a calităţilor de desenator care îi acaparau, nejustificat poate, eforturile din faţa chevaletului. Astăzi, desenul şi pictura îl caracterizează în egală măsură, Dan Grigorescu fiind cel care face referire pentru prima dată la „prejudecata de a-l defini pe Traian Brădean doar ca pe un desenator” . O mare parte dintre desenele sale pot fi catalogate capodopere ale genului. Faptul că Iulius Podlipny folosea drept exemple de desăvârşită abordare a tehnicii, tocmai planşele lui Brădean, era o recunoaştere a talentului şi muncii pe care fostul său elev o depusese în anii liceului. Gravura reprezentând “Portretul unei bătrâne”, realizată în anul 1950, în timpul uceniciei la Liceul de Artă din Timişoara, sub îndrumarea profesorului Iulius Podlipny, se distingue prin ritmul linear analitic al structurii compoziţionale care denotă  cunoşterea secretelor desenului, în special ale anatomiei faciale, ale compoziţiei, ale efectelor de lumină şi umbră. Meşteşugul condus la desăvârşire l-a determinat pe profesorul Gheorghe Ghiţescu, bolnav fiind, să-i ceară lui Traian Brădean să facă reproduceri după Michelangelo pentru ilustrarea “Tratatului de anatomie artistică”, plasticianul fiind onorat de propunere, mai ales că aceasta viza desenul, care era nucleul operei sale, ceea ce l-a făcut peste ani pe Augustin Macarie să-l catalogheze în termenii artistului total, “Primus inter pares în materie” . „Desenul este într-adevăr aliatul pictorului” , declara artistul amintindu-ne cuvintele lui Michelagelo care spunea despre desen că „este izvorul şi substanţa picturii”. Propriile consideraţii despre desen le găsim în interviuri , note de curs , comentarii despre opera înaintaşilor, opiniile sale având punctul de plecare în linia cu ajutorul căreia realizează efigiile satului Comlăuş, diferite tipuri antropologice, modelele de la facultate, iluzii din ceaşca de cafea, oferite nouă spre admiraţie în diferite schiţe şi studii, unde urma cărbunelui sau a peniţei pe suprafaţa bidimensională a fost evocată de artist în spiritul creatorului bânduit de nelinişti, dar şi în termenii exacţi ai unui teoretician.  
„Linia desenului poate să fie sau este frumoasă atunci când şerpuirea ei reprezintă cu înfrigurare gândul viu şi sincer; când se raportează la datele specifice imaginii prin întregul şir al efectelor optice şi când, prin spontaneitatea exprimării pare a fi o venire de Sus. Linia în sine nu este necesar să fie apreciată. Ea poate oricând deveni moartă, inexpresivă. În ceea ce mă priveşte, prin desen simt, o atracţie către natura celor de lângă mine, atât de diferită şi de frumoasă, prin forme şi semnificaţii. Trebuie desenat extrem de mult pentru a-ţi educa spiritul de observaţie să se exprime sumar, dar complex şi spontan, în deplină concordanţă cu motivul.”
Dintre lucrările de început alături de gravura „Portret de bătrână” se remarcă “Portretul mamei” datat pe 30 iulie 1947. Aceasta are zâmbetul ascetic al unui personaj sfânt care a cunoscut fericirea divină. Observăm aici atributele talentului nativ, permanent  exersat de la primele schiţări ale bivoliţelor din copilărie. Surpinderea caracterului, zâmbetul, naturaleţea şi proporţiile corecte definesc figura maternă. Aceste trăsături sunt specifice stilului său şi erau prezente inclusiv în portretul din 1946 care evoca frumuseţea unui cap feminin de prestanţă elenistică. Privit din profil, cu trăsăturile descrise fără ezitări, subliniate printr-o linie puternică, lucrarea ne atrage atenţia prin modul de conturare al părului din câteva sugestii spontane ale liniei, coafura desenată în trăsături   libere, gestuale fiind concentrată în trasee voit dezordonate, nervoase, aşezate în schema compoziţională din zona urechii. Expresia formei rezultă din consonanţa dinamică a meandrelor lineare.
Desenul domină opera lui Brădean şi se concretizează în temele preferate- nudul, câteva peisaje, figura întreagă-, dar mai ales în studierea diferitele fizionomii pe care le-a observat în urma expediţiilor antropologice la care participase la invitaţia profesorul Gheorghe Ghiţescu.  Brădean a evocat latura ascunsă a spiritualităţii modelului şi fie că desenul său era riguros, construcţia logică, dinamica liniilor crea un ritm între albul hârtiei şi negrul de cărbune şi tuş, abilităţile în conturarea unei plasticităţi expresive primau, artistul dematerializa, mai degrabă simboliza starea de aşteptare, meditaţia, misterul care completează privirile molcome sau dure, însă pătrunzătoare ale ardelenilor, chipurile pline de înţelepciune ale omului simplu, a cărui filosofie de viaţă era legată de cotidian. Linia sigură, ce conferă o monumentală simplitate şi o rigoare desăvârşită  desenului, concura cu o pornire lăuntrică de afecţiune pentru o lume ingenuă şi îndepărtată astăzi.
Faptul că se pricepea la arta desenatului este confirmat de prima sa expoziţie din 1957, cu ecouri în presa timpului, unde erau etalate şi câteva autoportete care afişau o siguranţă de sine ce îi descriau trăsăturile specifice ale figurii. Încă de atunci stăpânea mişcările creionului sau ale băţului de lemn ascuţit, iar mâna îl asculta şi lumea formală i se dezvăluia în substanţa ei ascunsă. Linia suavă a tuşului şi cea transparentă a acuarelei, ductul viguros şi cursiv al negrului şi al griurilor, au reliefat aceeaşi rafinată expresie a compoziţiei şi în lucrările celei de a doua personale când Brădean pusese la dispoziţia publicului  mape cu schiţe şi studii. Caricaturile prietenilor artişti au fost concepute cu mult umor, iar portretele cunoscuţilor, personalităţilor, profesorilor, studenţilor ori ale oamenilor obişnuiţi, în stilul său binecunoscut.  Cu ani în urmă, N. Argintescu–Amza recunoaşte o nelinişte degajată din “expresiva virtuozitate”  a desenului, dar şi mesajul uman al lucrărilor sale în ansamblu. Aplecarea către această latură a umanismului în desene şi în întreaga creaţie a fost menţionată de toţi comentatorii operei sale în diferite moduri. Adriana Botez Crainic vorbeşte despre un “tip uman plin de demnitate” , în timp ce Mircea Deac evocă umanismul ca esenţial în conţinut, alături de “armonia dintre desen şi culoare, în expresia artistică” . Principala temă a desenelor lui Brădean rămâne omul tratat nu numai ca act de problematizare a unor idei plastice şi tematice, ci şi din perspectiva unei permanentizări şi cunoaşteri a fiinţei.