Trei personale aparţinând pictorului Gheorghe Coman

Expoziţia de la Galeria „Mariana Berinde” din Cluj- Napoca

Gheorghe Coman ne pare un personaj romantic, judecând după modul cum priveşte lumea în pictura sa. Subiectele citadine abordate ca tematică a peisajului ne oferă o multitudine de cadre imagistice preluate din structura urbanistică. Ajutându-se de acestea drept punct de pornire al realităţii arhitectonice avute la îndemână, acesta ne readuce în memorie frumuseţea clădirilor religioase şi civile ale oraşelor medievale. Umbrite sau luminate, casele uitate de timp, ruinele, bisericile fac o întoarcere la plenitudinea originară a omului printr-o aducere aminte a ideii de periferie, de marginal, impunând o notă de melancolie asupra existenţei noastre.
Privitorul remarcă sinteza spaţiului compoziţional aerat, întretăiat uneori de câte un arbore grafiat să întregească pitorescul locului, dar adăugat în scopul de a echilibra planurile şi componentele lucrării sau pentru a le imprima o asimetrie expresivă şi relaxantă.
Tablourile lui Gheorghe Coman au o evidentă notă de picturalitate provenită din tuşa de culoare vibrantă, ca urmare a folosirii instinctive a tehnicii stăpânită în mod firesc datorită experienţei şi plăcerii de a picta. Planurile ample de alburi grizate, complemetarele, griurile colorate, contrastele şi distinsele armonii cromatice sunt capabile de a sintetiza subiectul plastic şi de a reliefa faţadele clădirilor care lasă pasta din tub să se observe sub influienţa luminii din atelier şi a observării nuanţelor ei la faţa locului. Verticale, orizontale şi diagonale, antrenând în tensiuni vizuale liniatura structurală a imaginilor, nu ezită să creeze un discurs geometric al formelor de pe pânză.
În ceea ce priveşte reprezentarea femeii şi a feminităţii, Gheorghe Coman realizează portrete şi idealizează corpul evocat în ipostaza senzuală a nudului. Pentru ambele repere foloseşte modelul de atelier, aşa cum făceau vechii maeştri ai picturii.
Explorând frumuseţea aparte a fiecărui model, dar căutând frumosul în materia preţioasă a carnalităţii, în gesturile delicate, în atitudinile care implică probleme de compoziţie din partea artistului, acesta încearcă să diversifice vocabularul plastic la nivelul culorii prin ecleraje studiate, care alunecă mângâind conturele rotunde ale trupurilor. Raccourci-urile accentuează senzualitatea, lumina rece şi caldă se metamorfozează, picturalitatea rămânând punctul forte al imaginii alături de stăpânirea anatomiei artistice. Datorită intensităţilor care transpar în anumite zone ale tabloului, cromatica devine grea atunci când albastrul şi verdele grizate, cercetate într-o gamă infinită, de la variate nuanţe metalice până la cea mai fină combinaţie a nonculorilor, se unifică într-o atmosferă apăsătoare. Cantităţile de alb şi negru folosite în amestec cu alte culori sunt ponderate, petele picturale ample sugerând spaţii între nud şi cele câteva elemente succinte ale încăperii, adesea tablouri pictate în tablou, semn că momentul creaţiei artistice s-a petrecut în intimitatea atelierului. Modul de aşezare al tuşelor creează  volume concave şi convexe, urmârind liniatura formelor trupului cu uşoare tentative de lascivitate citite discret în gesturi, lăsând complemetaritatea dintre câteva nuanţe de albastru potolit şi oranj/ocru să devină dominante.
În peisajele marine vedem maluri aride, mici golfuri delimitate de către o casă sau de un sat arhaic, valuri care se lovesc de stânci si vase pescărești, ceea ce ne face să simțim bucuria pe care artistul o are in fața întinderilor apei, îndemnându-l la visare. De asemenea, Gheorghe Coman pictează lacuri presărate cu insule unde arborii își înalță crengile spre cer, fără sa neglijeze bălțile de la marginea pădurilor. Nostalgia vizibilă în aceste lucrări se transformă în contemplare în fața peisjului mediteraneean. Acesta este un exemplu grăitor al solaritații artistului, care privește țărmurile Sardiniei cu noblețea unui patrician. Transluciditatea apei este surprinsă cu maximă intensitate, pictorul păstrând identitatea naturii, peste care stabilește corelații plastice si restructurări de expresie.
Desenul aflat sub culoare este acoperit de surprinzătoare trăsături de pensulă, scurte sau prelungi, apropiate sau distanțate, adunate în enclave de tușe ușoare sau puternic aplicate, de mare forța sugestivă.
Gheorghe Coman este credincios naturii, iar sentimentul de admirație pentru aceasta îl descifrăm intr-un soi de comunicare între concordanțele coloristice catifelate în nuanțe adesea surdinizate, dând iluzia unor tragice sonorități, rezonând cu artistul.

Expunerea de la Casino Sinaia
-vernisaj, sâmbătă, 27 mai, 2017-

Gheorghe Coman vede pictura ca o matrice a vechilor locuri uitate de timp. Din acest punct de vedere este un melancolic, asemeni lui Ion Andreescu, maestrul său indirect, la care a observat dezolarea fiinţei şi contemplarea deplină în faţa naturii. Şi Gheorghe Coman a reuşit să transmită compoziţiilor sale un anumit accent dramatic, dar nu acesta este punctul de forţă al tablourilor expuse la Galeria Regală a Casinoului Sinaia, ci picturalitatea înglobând esenţa căutărilor stilistice ale artistului.
Aspectele Bucureştilor de odinioară sunt prezente în contemporaneitate picturii lui Gheorghe Coman prin  degradarea arhitecturii şi aspectul de ruină, dar şi prin detalii care amintesc o lume demult apusă în umbra unui zid sau a unei biserici, pe drumurile înguste şi prăfuite sau în colţuri ascunse de cartier, unde case vechi, care şi-au trăit gloria la sfârsitul secolului al XIX-lea sau în vremuri mai îndepărtate, sunt încoronate cu atributele poeticului de penelul exersat al lui Gheorghe Coman.
Peisajele de la Sozopol evocă vederi panoramice, dar şi porţiuni din geografia zonei, în care apa se îngemănează cu ţărmul, desenul şi pata de culoare exprimând, în acorduri surdinzate cu preţiozităţi coloristice asemănătoare catifelelor şi cu o lumină dramatică şi stinsă, raportul pictorului cu acest tip de reprezentare şi cu motivul pictural în faţa căruia se află. Efuziunea emoţională străbate timbrul cromatic lăsând forma să fie desluşită în tuşele aşezate lin şi cursiv, câteodată presărate de nervul grafic al liniei, care îi permite artistului să redea informaţii de natură afectivă, dublate deseori de rigoarea logică şi raţiune.
„Gabroveni”, „Strada Bărăţiei”, „Calea Plevnei”, „Hotel Central”, „Piaţa Ovidiu”, „Veneţia”, „Portul Algero” sunt doar câteva aspecte ale peisajului urban şi natural, unde observăm căutarea diversităţii compoziţionale şi perspectivale, descoperirea unor unghiuri inedite de redare a arhitecturii şi a componentelor urbanului. Varietatea pământurilor cu nuanţe corespunzând sensibilităţii artistului,  se datorează nu numai studiului ceramicii la Universitatea Naţională de Arte din Bucureşti, care l-a apropiat de structura caldă a lutului, ci este tributară însăşi fiinţei sale, aparţinând în mod univoc teluricului. Ornamente legate de feroneria Art Nouveau şi cupole baroce selectate din arealul arhitecturii civile ori arcele pe care se descarcă frumoase bolte bizantine se întrec pe suprafaţa pânzei cu ziduri a căror platitudine îi stimulează simţul coloristic lui Gheorghe Coman. Acestuia îi atrag atenţia, în egală măsură, străzile pe unde altădată treceau tranvaie trase de cai. Casele sărăcăcioase aflate, prin frumuseţea reprezentării şi a soluţiilor plastice surprinzătoare, la mare concurenţă cu clădirile de patrimoniu, sunt tratate toate cu mijloacele unui simţ estetic evident, reevaluând  un Bucureşti interbelic în acord cu nostalgia acelor vremuri.
Tablourile de pe simezele Galeriei Regale au fost realizate în ultimii 2-3 ani şi au mai fost expuse pe grupaje la Galeria „Mariana Berinde” din Cluj, la Cercul Militar Naţional şi la Galeria EriCris Art din Bucureşti, demonstrând faptul că, pentru Gheorghe Coman, pictura are puţine secrete.

Gheorghe Coman şi amprentele timpului

Nu demult, în intervalul 3-16 iulie 2017, la Galeria Luceafărul a Centrului Cultural „Mihai Eminescu”, Răzvan Ionuţ Cirică a curatat o expoziţie de peisaje citadin şi portrete aparţinând pictorului Gheorghe Coman, despre al cărui demers vizual, publicaţia italiană „Il Convivio” are numai cuvinte de laudă. Preocupat de definirea timpului şi spaţiului, ca proiecţie subiectivă a simţămintelor umane, Gheorghe Coman reuşeşte în fiecare lucrare să redea spiritul arhaic al unei lumi demult apuse, cu al cărui spirit am vrea, uneori, să ne identificăm. Nostalgia pe care o are, atunci când priveşte oraşul trecutului, cu clădiri asupra cărora timpul şi-a pus pecetea, ruinându-le, făcându-le mai preţioase, mai frumoase şi parcă mai exotice prin lipsa omului, ne determină pe noi înşine să aruncăm o privire discretă asupra modului de viaţă al burgheziei din a doua jumătate a secolului al XIX- lea, asupra pretenţiilor pentru habitat şi ambient, care demonstra nivelul ei existenţial. Splendidele construcţii, comandate de această nouă clasă socială, au o forţă pictogenă neignorată de artist, prin monumentalitatea şi aerul de epocă stimulând imaginaţia artistului pentru pitorescul nedisimulat al Bucureştiului de altădată. Presiunea timpului şi uitarea de sine sunt evocate de pictor prin efecte psiho-senzoriale, rezultate din influenţa reciprocă a elementelor calorice, spaţial-volumetrice, statice şi dinamice. Purtătoare a mesajului poetic, culoarea este accentul regăsit în fiecare pânză. Clădiri maestuoase, fragmente de calcane văzute de artist din diferite unghiuri, posesoare ale unor cromatisme şi perspectivele ce contribuie la diversitatea compoziţiilor, margini de cartiere amintind secolele trecute ale aşezărilor îndrăgite de plastician, interferează cu importanţa acordată repartiţiei planurilor de culoare şi a liniilor de forţă.
Multe clădiri sunt privite de sus, pe altele pictorul le vede de aproape, trecând pe lângă ele şi comunicându-le admiraţia sa pentru aspectul general şi pentru detalii, pentru urmele vremurilor vizibile pe tencuială, acoperişuri, feronerie, plastica faţadelor.  
Pictorul Gheorgeh Coamn ne mărturiseşte că timpul nu lasă urme devastoare doar asupra fiinţelor, oamenilor, asupra structurilor naturale sau cosmice. Acesta nici nu rezolvă inadvertenţele lumii, ci ne învinge prin trecerea sa ori prin iluzia că stă pe loc, făcându-ne să îi simţim apăsarea.
Expoziţia „Amprentele timpului” pune tocmai această problemă a caracterului nimicitor al clipelor care se derulează vizibil, lăsând urme ireparabile asupra a tot ceea ce înseamnă existenţă. Clădiri pitoreşti, străzi cu amintiri, cu  expresivităţi, nuanţe, patină a unui trecut glorios şi o frumuseţe nepieritoare, sunt reprezenate de Gheorghe Coman printr-o sintaxă impresivă şi prin armonia derivată din tensiunea contrastelor, din raportul dintre culori.

Ana Amelia Dincă,
critic de artă